Sindromul Turcu și Economu. De ce se sinucid antreprenorii

Intenția mea nu este de a lua locul unui psiholog, de a da un răspuns la această întrebare. Încerc să descriu o situație a antreprenorilor români, a oamenilor de afaceri, a patronilor, a celor care și-au luat soarta în mână după 1990, au format și au ținut/dus câteva businessuri în spate, plus propria familie, rude, prieteni, amante/amanți etc.

Din punctul de vedere al afacerilor, aproape nimeni nu a fost pregătit înainte pentru căderea comunismului și pentru apariția capitalismului/economiei de piață după 1990. Au fost câțiva care au fost pregătiți pentru preluarea politică a puterii, nu pentru preluarea economică. Prea puțini dintre cei care au intrat în business, mai mult sau mai puțin avizați, și-au imaginat unde vor ajunge peste ani, peste un deceniu sau peste două decenii. Toți care au început un business luau marfa dintr-un loc și o vindeau în alt loc. Sau luau de la stat, pentru că nu aveau de unde altundeva, și vindeau cu mai mulți bani altora. Foarte mulți s-au trezit peste noapte că au bani, că au devenit milionari, că afacerile lor mergeau bine, că ceea ce puneau pe piață se vindea fără probleme, că ceea ce luau de la stat puteau să vândă la preț dublu sau chiar mai mare. Mulți care în perioada comunistă nu erau în vârf au putut să devină oameni de afaceri, milionari cu acte în regulă, fără să fi fost nomenclaturiști sau oameni care să fi lucrat în comerțul exterior.

Din 1990 până în 2003-2004, foarte multe afaceri românești au trăit din inflație, din deprecierea monedei naționale, adică creșterea cursului, din aprecierea valorii activelor deținute. Inflația și deprecierea monedei naționale le-au permis să aibă încasări în creștere în fiecare an, în timp ce cheltuielile, salariale spre exemplu, erau ținute mai jos. La o creștere a inflației de 40%, cu o depreciere de curs de 60%, salariile în companie creșteau cu 10%-20%, maximum. Diferența se ducea în contul patronului. Dar toată lumea era fericită. Salariile nu scădeau, ci dimpotrivă, creșteau, în valoare nominală, ce-i drept.

Din 2004 încoace, odată ce BNR și-a schimbat politica monetară, inflația a început să scadă, cursul a crescut mai puțin, dar au venit creșterile salariale date de piață și de creșterea consumului. S-a dat drumul și la credite bancare, iar toată lumea era și mai fericită. Multe afaceri avansau de la sine, prin creșterea valorii businessului, a parametrilor de evaluare, pentru că România se îndrepta către UE, iar de folos era și creșterea exponențială a valorii activelor imobiliare deținute de companii. Ar trebui să le mulțumească lui Iliescu, Constantinescu, Isărescu pentru acest lucru.

Oamenii de afaceri români s-au trezit peste noapte că sunt mai bogați, că pot să viseze la expansiune, la alte afaceri, la intrarea pe piața imobiliară: toată lumea visa să facă birouri, case și apartamente. Având în vedere că valoarea imobilului deținut creștea peste noapte, puteau să meargă la bancă să ceară mai mulți bani. Dar pentru ce? Foarte mulți antreprenori au crezut că sunt mai deștepți decât piața. Prea puțini s-au uitat la ceea ce făcea compania lor, la procesele de producție, la organigrame, la piață, la produsele pe care le puneau pe piață. Atât timp cât aveai banii în cont și bancherii te căutau de dimineață până seara, nu-ți puneai problema să te uiți ce ai în spate.

Nimeni nu se uita la ce făceau multinaționalele, care numărau fiecare om din organigramă, care analizau procese de producție, care în fiecare zi își înfigeau undeva steagul, care dădeau afară oameni dacă trebuia, care analizau și răsanalizau produsele începând de la procesul de fabricație, cererea din piață, marketingul și vânzările până la recuperarea banilor. Toate aceste lucruri însemnau procese plictisitoare.

De partea cealaltă, având bani și crezând că aceștia au venit din mintea lor, mulți oameni de afaceri au început să-i cheltuiască aiurea, să aibă cheltuieli lunare din ce în ce mai mari, să facă greșeli prin extinderea în alte sectoare, să creadă că se pricep la toate, să considere că nu mai au nevoie de nimeni ca să facă bani etc. Toată lumea avea un trai extraordinar, în care numărul sticlelor de vin comandate la restaurant era fără număr. Când ai câteva milioane de euro în cont, ești extrem de puternic, iar orgoliul este pe măsură. Este un job greu și o povară – să fii milionar și să știi ce să faci cu banii.

Scăderea euro cu 30% în perioada de boom chiar a dat senzația antreprenorilor, întregii Românii, că până la traiul nemților, francezilor, italienilor, spaniolilor nu mai este decât un pas și este doar o chestiune de an până când vom avea salariile lor.

A venit criza de nicăieri, iar multe companii românești s-au trezit cu produsele în brațe, cu terenuri în mijlocul câmpului, cu schelete de apartamente pe care nu le mai cumpăra nimeni, cu accesul la finanțarea bancară tăiat, cu firme pline de oameni care țipau pentru bani de salarii, cu marfă în piață, dar cu facturi neplătite etc.

Creșterea cursurilor leu/euro, leu/franc elvețian nu a mai acționat în favoarea afacerilor românești, ci dimpotrivă, toate companiile îndatorate în euro s-au trezit că au mai mult de dat înapoi la bancă în lei, mai mult decât au luat, iar piața și cererea le-au tăiat vânzările la sânge. Dintr-o dată, nimic nu mai mergea: băncile voiau banii înapoi, în companii era un dezastru, bani de salarii nu mai existau, iar acasă familiile voiau să aibă aceleași cheltuieli.

Scăderea inflației, stabilitatea cursului și reducerea dobânzilor au rezolvat anumite probleme pe partea de cheltuieli, dar nu au putut să crească vânzările. Insolvența a fost o soluție de a nu rezolva problemele structurale din companii și afaceri.

Mulți antreprenori nu au știut să se redreseze, le-a fost greu să taie din prima, nu au putut să-și reducă cheltuielile și au vrut să-și mențină traiul pentru a nu intra în gura lumii; au apărut certurile în familie și între partenerii de afaceri, au mai venit Fiscul și DNA-ul, iar peisajul din piață arăta altfel. Nimeni nu înțelegea de ce lucrurile nu mai merg înainte, de ce nu mai vin banii, de ce toată lumea se uită urât la ei. Multinaționalele au câștigat teren în fiecare lună, iar mulți antreprenori s-au trezit că nu mai au loc la masă.

Mulți oameni de afaceri s-au trezit că nu-și mai găsesc locul, că nu mai pot face bani după ce că nu-i mai au și că sunt deja îndatorați. În aceste condiții, mulți nu mai vedeau ziua de mâine. Pentru că nu au avut educație economică și financiară, milioanele din conturi nu au fost o binecuvântare, ci un blestem.