Siria: nițel sarin, un buchet de arme neletale

Siria? Un dictator descreierat își ucide poporul. Și, fiindcă se tot chinuie să-l stârpească, din martie 2011, încearcă acum și cu gaz sarin. Cine crede gogomănia asta merită să citească cele 576 de pagini auto-elogioase ale lui George Tenet, fostul șef al CIA (1997-2004), care, scriindu-și memoriile, se străduiește, între altele, să justifice și scornelile din Irak.

Nu că Bshar al-Assad n-ar fi un dictator. Ghinionul lui e că este un dictator rău, spre deosebire de dictatorii buni din Arabia Saudită, de pildă, sau din Qatar. Fostul oftalmolog nu e ușă de moschee, nici n-ar avea cu cine să semene. Răposatul său tată, ilustrul Hafez al-Assad, răsese de pe fața pământului 20.000 de supuși, în doar 27 de zile, în 1981, la Hama.

Să ne înțelegem: familia domnitoare din Siria e allawită (o formă a șiismului). Minoritară din punct de vedere religios la ea în țară (doar 10 la sută dintre sirieni sunt allawiți), pierdută în regiune într-o mare de sunniți. Iată motivul pentru care frații arabi nu doar că nu sprijină regimul de la Damasc, dar îi mai și înarmează pe rebeli.

Dacă Arabia Saudită, Qatarul, țările din Golf au tot interesul ca Bashar al-Assad să fie măturat de la putere, iar partenerii lor americani le țin isonul, calculele Israelului sunt mult mai nuanțate. Revenit la putere, Bibi n-are nici un interes să înlocuiască un dușman cunoscut cu o conducere islamistă opacă și imprevizibilă. Pentru că – alături de un Consiliu Național Sirian (înființat la Doha), în care Frații Musulmani sunt vioara-ntâi, pe lângă alte structuri revoluționare cu baza în Turcia, în frunte cu eclectica Armată Siriană de Eliberare – împotriva lui Bashar al-Assad acționează grupuri de aventurieri jihadiști, venite din toată lumea. Astfel încât e foarte greu – inclusiv pentru Washington – să știe pe mâna cui ajung ajutoarele financiare, bașca ceea ce ei acoperă prin sintagma „arme neletale”. Dacă, cel puțin la început, Israelul spera ca desfășurările sângeroase din Siria să elimine din scenă pe cel mai important asociat al Iranului (șiit) și să zgâlțâie Hizballah (șiit și el), pe valul evenimentele se ridică fundamentalismul sunnit ca alternativă la regimul Assad.

Fiindcă armata guvernamentală luptă încă, iar Bashar al-Asasad, comandantul suprem, nu se dă dus, americanii – pe lângă bani și arme neletale (cum ori fi alea? pușcoace de panoplie?) – încearcă figura cu gazul sarin. Oficialii de la Casa Albă au anunțat, pe 24 aprilie, că regimul Assad folosește arme chimice, respectiv gaz sarin. Nu prea mult, dar folosește. Declarațiile au fost susținute de britanici și, firește, de israelieni. Damascul s-a apărat neconvingător. Adică, a recunoscut că ar avea arme chimice, dar le ține sub cheie, ca să nu încapă pe mâna cui nu trebuie. După minciunile din Irak însă, pe americani nu-i mai crede nimeni, așa că au adăugat – prevăzători – că e bine ca ONU să ia mostre din teren și să facă analize. Dacă se confirmă, Barack Obama își rezervă dreptul de a riposta. Cum? Nu spune clar. E greu de crezut că va fi o intervenție armată directă, chiar și sub umbrela NATO. Lecțiile din Afganistan și Irak (peste un trillion de dolari, aruncați în acțiuni militare ale căror consecințe dezastruoase sunt încă greu de gestionat).

Devine din ce în ce mai hazardat să numărăm zilele dictatorului sirian, cum spunea că o face noul șef al CIA, John Brennan (la fel de iscusit, privit de departe, precum predecesorii săi, deși el măcar o rupe bine în arabă).

În Levant lucrurile se mișcă tacticos, Inshallah, iar Puterea e o curtezană perfidă, care nu se lasă înduplecată ușor.