Șobolanii sacri din Khotan
Exercițiul meu preferat, în ultima vreme, e să privesc în golul agendei președintelui României, până mă ia amețeala.
Și, în timp ce cad în gol, prin fața mea se derulează toate amintirile din câte o lectură foarte timpurie, pe care o credeam uitată.
Astăzi, m-a însoțit până în hău jurnalul de călătorie al lui Marco Polo și ecourile lui Alvise Zorki.
… Tibetanii de la masa Marelui Han, care ridicau pocalele cu puterea minții, Marea Levantului revărsând migdale, smochine, ulei și echivoc, valuri de stofe din purpură vălurind dinspre Tir, blana celor doi lupi năpârliți din poveștile arabe, cuvintele acelui Don Abandonio, plutind cu vocalele în sus, ca niște burți umflate – „Curajul nu se cumpără”, turcoazul smălțuit al tuturor mozaicurilor scufundate, urma șoimilor de Georgia pe cerul senin, cei mai buni șoimi din câți există, sudorile reci ca lacul unde peștii se arată doar în zilele de post, muțenia prevestitoare a pescuitorilor de perle din Bahrein, care își înneacă vorbele, imaginea răsturnată a turnurilor din Yezd asediate de păsările venite să se hrănească din carnea defuncți pământii, apele hipnotizante ca turcoazele de Kerman, ca temuții tâlhari din Lahore care aveau puterea suprafirească de a face întuneric când porneau în incursiunile lor de jaf, mirosul care îți lichefia stomacul al vaselor călăfătuite cu ulei de pește, stelele fixe ca soldații regelui Kerman, mumificați de o furtună de nisip, furtunile turbate ale Oceanului Indian și tihnitele ape amare ale minții, focurile de artificii care lumineaza marea fără să se fi aprins vreodată, pocnind ca pepenii galbeni de Afganistan la zgomotul copitelor de cai, țara Camul, cea dintre două pustiuri, inventată de setea călătorilor, sticlirile sinucigașe ale rubinelor de Balascian, un întins de disperare ca deșertul Takla Makan („Fără Întoarcere”), duhnind a mosc stătut, ca blana șobolanilor sacri din Khotan, cei care au salvat cetatea rozând armurile de piele ale hunilor, rozându-le hamurile cailor care mai nechează și astăzi înfricoșând cugetele subțiri, aidoma vocilor din deșertul Gobi, care derutează drumeții purtându-i mieros spre pierzanie, până în Turfan, orașul lânii de piatră, insule necunoscute pe care stau așezați-ciorchine vulturii, pelicanii sfâșiindu-și pieptul ca să-și hrănească puii, Kubilai, Principele Oceanului – cu feciorelele lui din harem, măsurate în carate – nemaitemându-se de nimic din al cincisprezecelea an de domnie, bețiile sale solemne, când licorile tălăzuiau în pahare, tărâmul de la marginea beznei, numit Țara Întunecimii, unde e noapte mereu și unde oamenii se îmbracă frumos, în blănuri de zibelină, împăratul gol din Maabar, rechinii din golful Havana, în burțile cărora pescarii au găsit zeghile, bocancii, lanțurile, dinții de tablă ai deținuților politici, ținutul acela cu nume uitat din care se vede cel mai bine Steaua Polară și amintirea ta, Maria Celeste, ultimul refugiu al spaimei.