Șocant! Atac furibund la Pilonul II de medicamente

Aveam să aflu că saloanele spitalului erau unisex. Inclusiv toaletele. Pacienților minoritari, lesbiene, gay, bisexuali, maghiari, secui ș.a.m.d., li se respectau absolut toate drepturile. Actele de discriminare fuseseră ferm descurajate. Corectitudinea politică devenise literă de lege. Toleranța dusă la extrem față de orice fel de minorități, dar în special față de minoritățile sexuale, ar fi putut să-i facă invidioși până și pe patronii bordelurilor din Amsterdam. Sub presiunea constantă a partenerilor europeni de aceeași culoare politică, Partidul renunțase la familia tradițională în favoarea dogmelor marxiste promovate de elitele occidentale de stânga.

În uriașa sală de mese, unde se țineau inclusiv ședințele Parlamentului Pacienților, o văzusem pentru prima dată pe Viorica, de la salonul 20-20. Nu aveai cum să n-o remarci. Umbla zi și noapte cu o tigaie din teflon în brațe, căreia îi vorbea cu afecțiune, ca unui copil. Fusese în conducerea Partidului până când, într-o frumoasă dimineață de octombrie, înnebunise subit după ce citise în ziarul Flick un articol plin de calomnii.

Primele săptămâni de tratament dăduseră și primele rezultate. Femeia începuse să se creadă prim-ministru, lansa ordine în stânga și-n dreapta, se lua la harță cu doctorii și-i încuraja pe pacienți să-și apere drepturile sub umbrela unor ONG-uri sponsorizate, discret, chiar de conducerea Micului Pentagon. Ea însăși victimă, ajunsese să fie aleasă șefă a Asociației #MeToo de luptă împotriva agresiunilor sexuale. Nu exista zi lăsată de la bunul Dumnezeu fără ca pe biroul președintelui Liviu să nu aterizeze o nouă plângere. Pacientele erau hărțuite sexual de colegii de salon, de gardienii PSI, de brancardieri și în special de doctori. De obicei, agresorii scăpau cu simple avertismente, victimele fiind sfătuite să nu mai umble prin spital în pielea goală, sau îmbrăcate provocator.

Unii dintre pacienți o ocoleau pe Viorica. Știau că fusese în conducerea Partidului și bănuiau că se infiltrase printre ei ca agent de informații în slujba președintelui Liviu. Și că, în realitate, nu era chiar atât de nebună pe cât voia să pară.

Primisem convocarea pentru ședință chiar în timpul mesei de seară, printr-un mesaj pe rețeaua de socializare Madbook, singura pe care o puteam accesa în perimetrul Micului Pentagon. La tribuna cantinei în formă de amfiteatru, îl recunosc pe Klaus. E încadrat de Cosette și de Traian. Lângă ultimul, Viorica se rujează oglindindu-se în tigaia de teflon, își îndreaptă bretelele sutienului și face un balon din gumă de mestecat.
Balonul se sparge și i se lipește de buzele proaspăt rujate.

În sală e hărmălaie. Klaus bate cu furculița în gamela din tablă, pe urmă ia cuvântul la stația de amplificare.

― Liniște, vă rog! Bună seara, dragi colegi și să vă fie de bine masa. Sper că v-ați luat cu toții pastilele… V-am convocat inopinat la această ședință pentru că am informații că conducerea spitalului intenționează să confiște – practic, să fure Pilonul II de medicamente. Acest lucru mă îngrijorează. Este inacceptabil!

Cosette aplaudă și-și face un selfie cu Klaus în fundal, apoi se bagă la microfon peste colegul ei:

― Huoooo! Sunt medicamentele noastre, este sănătatea noastră în joc! Hoților! Ho-ții, ho-ții!

Venise momentul vibrației la unison. Cei din sală o imită pe femeie.

― Ho-ții, ho-ții! Vrem me-di-ca-men-te, vrem me-di-ca-men-te!

În apogeul scandărilor, Viorica se ridică de la prezidiu, își bagă bluza de pijama în pantaloni și îi arde o tigaie în cap lui Cosette, care alunecă, ușor, pe sub masă. Se face, dintr-odată, liniște. Apoi, lidera mișcării #metoo își lipește guma de mestecat de microfon cu un gest firesc, natural.

― Doi, unu… Doi, unu… Alo, mă aude cineva? Bine… Vreau să vă spun că orice pacient îi este teamă să nu rămână fără pilonul II de medicamente. Deci inclusiv mie. Mai ales, mă tem să nu dispară imunoglobina… Asistăm la o diversiune, stimați colegi. Faceți un exercițiu de imagine și închipuiți-vă cum ar fi spitalul nostru de psihiatrie fără Pilonul II de medicamente. Ar fi o nebunie! Dar căutăm soluții. Știu sigur de la președintele Liviu că diversiunea a fost pusă la cale de teroriștii Statului Paralel KRISIS…

Consternat, Klaus încearcă să-i închidă gura. Cei doi se îmbrâncesc, se încaieră, în timp ce Traian o încurajează pe femeie:
Arde-l pe neamț, Viorico! Dă-i la ficați! Pacienții încep să huiduie, unii aruncă cu resturi de mâncare, se iscă o bătaie generalizată, mă întreb unde dispăruseră gardienii PSI.

Mă feresc în ultima clipă de un cârnaț de Pleșcoi proiectat în direcția lui Klaus. Bărbatul îi smulge Vioricăi tigaia și o folosește pe post de rachetă de tenis, lovind din vole cârnațul, care se înfinge în gura lui Traian și-i întrerupe, brutal, criza de râs.

În sfârșit, cineva a dat alarma. Se declanșează automat sistemul
de neutralizare a protestelor spontane. Pulverizată din tavan, apa rece ca gheața ne pune pe fugă. Rămași să tranșeze problema Pilonului II de medicamente, Klaus și Viorica se prăbușesc, rostogolindu-se în fața prezidiului. Sunt uzi leoarcă și le clănțăne dinții-n gură.

Femeia se desprinde din încleștare, apoi își scoate telefonul mobil. Zâmbește larg.

― Make a photo, Klaus? (va urma)

Orice asemănare cu personaje și situații reale nu este deloc întâmplătoare