SRI a picat pe interceptări

Vorbeam atunci despre cazul lui Marko Attila, pentru care procurorii DNA, după o anchetă cu sprijinul Serviciului Român de Informații, au cerut și au primit aviz pentru arestarea deputatului UDMR. Acesta era plecat de mult din țară, iar discuția publică s-a purtat în logica hoțului care a fugit ca să scape, trecând total sub tăcere un amănunt scandalos. DNA a cerut și a primit avizul de arestare pentru Marko Attila pentru o infracțiune pe care acesta ar fi săvârșit-o în timpul unei ședințe la care în realitate nici măcar nu a participat. Poate în alte cazuri o cerere de acest tip ar fi justificată de o „suspiciune rezonabilă”, însă în cel de față era evident abuzul. În acest moment al discuției, interlocutorul meu m-a luat prin surprindere, consacrând extatic mai degrabă supremația DNA și a SRI, decât cea a legii, unul dintre principiile fundamentale ale unui stat de drept, democratic, în care drepturile fundamentale ale cetățenilor sunt respectate.

De altfel, despre asta este de fapt întreaga discuție din ultima perioadă, după ce Curtea Constituțională a decis că prevederea din Codul de procedură penală care permitea SRI să facă interceptări, la cererea procurorilor, este neconstituțională. Despre lege și abuz.

După o tăcere suspectă, prelungită aproape două săptămâni după decizia din 16 februarie a CCR, furia publică/mediatică a izbucnit brusc și s-a răsfrânt asupra judecătorilor constituționali care ne-ar fi lăsat fără prețioasa apărare a SRI în fața corupților veroși și a teroriștilor care își fac de cap prin lume. Ba chiar, SRI a ieșit din silenzio stampa sa caracteristică, ținând oficial isonul corului de bocitoare, cam la fel ca atunci când Curtea Constituțională a picat legile Big Brother, care consacrau Serviciului Român de Informații rolul de superputere care putea cotrobăi și intercepta în voie comunicații, fără a fi respectat principiul proporționalității între măsura restrângerii exercitării unor drepturi și situația care a impus-o (despre întreaga situație puteți citi pe larg aici).

Ce a decis de fapt Curtea Constituțională? Că legea spune clar că organele de cercetare penală sunt procurorii și poliția judiciară și că, potrivit aceleiași legi, doar aceștia pot pune în executare madatele de supraveghere tehnică aprobate de judecător, în cadrul procesului penal. Altfel spus că legea trebuie respectată, iar SRI nu are ce căuta în această ecuație, în care s-a strecurat, cu largul concurs al redactorilor legislativi care i-au lăsat o portiță deschisă prin formularea „alte organe specializate ale statului”. Mai degrabă voit, decât din neștiință, pentru că orice cititor cât de cât avizat al Constituției știe că locul SRI nu este aici.

Ca la un semnal, au apărut peste noapte specialiștii TV care au propovăduit apocalipsa, susținând că judecătorii constituționali au sacrificat securitatea națională de dragul unui război personal; că SRI nu mai poate face interceptări și supravegheri privind combaterea terorismului sau alte amenințări la adresa siguranței naționale. Nimic mai fals. SRI își poate desfășura această activitate în continuare, în baza legilor 51/1991 privind securitatea națională și 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, în temeiul cărora și obține autorizarea instanței pentru operațiunile specifice.

Serviciul Român de Informații este scos din ecuație abia după ce, în urma activității sale se constată posibile infracțiuni, moment din care obligația legală este de sesizare a organelor de cercetare penală, care au autoritatea legală de a ancheta și de a duce cauzele în instanțele de judecată.

Or, tocmai acest lucru pare că deranjează pentru că taie elanul și probabil ambițiile personale ale unora sau altora. Cum poate fi interpretată altfel declarația directorului SRI, Eduard Hellvig?

„Pragmatic, evaluarea noastră este că această decizie are un impact cert asupra securității naționale, având în vedere corelarea dintre prevenirea amenințărilor la securitatea națională și contracararea fenomenelor infracționale asociate. Astfel, în procesul penal, nu vor mai putea face obiectul instrumentarii cu mijloacele tehnice complexe dezvoltate de SRI infracțiuni precum cele de spionaj-trădare, terorism, criminalitate organizată transfrontalieră, proliferare, criminalitate informatică și, nu în ultimul rând, fapte de mare corupție, ce reprezintă amenințări grave la adresa securității naționale. În acest sens, considerăm că vor fi afectate dosarele aflate în diferite faze ale justiției, în mod special cele privind infracțiuni la adresa securității naționale și în care s-a cooperat cu SRI, iar instituția noastră a depus eforturi umane și materiale considerabile”

Printre rânduri, dl. Hellvig spune că legea îl cam încurcă. E greu de închipuit că s-a referit de „eforturile umane și materiale considerabile” ale SRI în lupta cu jihadistul Luigi din Craiova sau teroristul cu artificii de la Târgu Secuiesc, ca să nu mai aduc aminte de momentul i-a pus cu botul pe labe pe iredentiștii maghiari care voiau să repatrieze cenușa lui Nyiro Jozsef, sechestrând un taxi în care era o urnă goală. Mai degrabă este vorba de filosofia Serviciului, expusă de subordonatul său general Dumbravă, care a recunoscut, fără ocolișuri, că justiția este „câmp tactic” pentru SRI. Un subiect, de altfel, pe care nimeni nu vrea să-l lămurească o dată pentru totdeauna.

Altfel, nu văd de ce directorul SRI nu ar fi ieșit să-i dea dreptate șefului CCR, Augustin Zegrean, care a spus „Eu vreau să cred că nimeni nu a fost condamnat doar pe o înregistrare. Dacă înregistrarea nu e susținută de probe nu poate fi nimeni condamnat”.

Dar probabil, când pe fețe râjetele se lățeau satisfăcute când unul sau altul cădea pe tehnic în galbenul strident de breaking news al televiziunilor, nimeni nu și-a închipuit că va veni vreodată ziua în care în care chiar SRI va pica pe interceptări.

PS. Nimeni nu contestă importanța pe care SRI trebuie să o aibă, însă aceasta trebuie să se încadreze în limitele legii. Atunci când acestea sunt depășite putem vorbi despre orice altceva în afară de democrație și stat de drept.