Statisticile la care nu se uită nimeni

Le repet: anul trecut a crescut numărul salariaților cu nivelele de instruire 1 (studii generale, plus 8,5%, 750.000 de contracte de muncă) și 3 (studii medii și postliceale, plus 12%, în prezent peste 510.000 de contracte) și a scăzut cu mai mult de 11%, la circa 950.000 de salariați, numărul celor cu studii superioare.

Ce meserii am „câștigat”? Muncitori necalificați în industria extractivă, construcții, industria prelucrătoare și transporturi (+ 48.603), vânzători (+ 26.198) și șoferi, sau pompos spus, conducători de vehicule și operatori la instalații și utilaje mobile (+ 22.294).

Ce am pierdut? Ingineri și cercetători (- 25.992), medici (- 8.371) și manageri, sau conducători în domeniul administrativ și comercial (- 8.110).

Creșterea numărului de IT-iști, cu 13.171 este de remarcat și lăudat, dar este doar o picătură de apă care încearcă să stingă incendiul. Voi reveni.

Ce au mai descoperit patronii? Un truism, adică lipsa de corelare dintre învățământ și nevoile de pe piața muncii, acesta fiind un fapt atât de repetat și răsrepetat încât pare că a devenit normă. Așa că școlile profesionale vor oferi pieței în acest an, drept principală calificare, aproape 5.000 de mecanici auto, pe o piață care nu prea are nevoie de ei, petru că avem un raport de 5,38 contracte de muncă/absolvent, numărul de absolvenți fiind supradimensionat în raport cu nevoile reale.

În materie de salarizare tendința îngrijorătoare este creșterea salariaților plătiți cu salariul minim pe economie, care au ajuns la 41,5% din totalul contractelor de muncă, la peste două milioane. Peste 90% din bodyguarzi, peste 76% dintre lucrătorii în industria textilă și peste 74% din lucrătorii din restaurante sunt plătiți cu salariul minim.

Alte dezechilibre regionale, cum este de exemplu distribuția pe zone sau județe a IT-iștilor țin de un anume rafinament al analizei, de care ne putem ocupa altă dată.

Să ne întoarcem la cei pe care i-am pierdut. Inginerii, medicii și finanțiștii asigură acea infrastructură umană care ține societatea în mișcare, sunt și fundamentele și acoperișul acesteia, plastic vorbind, o fac inovatoare, mai puțin coruptibilă, dispusă să se implice, într-o mare măsură, în problemele obștii. Lor nu trebuie să le spui ce să facă, pentru că ei știu deja, trebuie doar să le creezi un mediu prielnic și să lași lucrurile să meargă.

La capătul opus este imobilismul, supușenia și inerția, stau masele manevrabile. Aici își fac loc politicieni corupți și funcționari nepăsători, aici sunt puternice doar forța brută și vulgaritatea, aici munca înseamnă supraviețuire și nu un mod de exprimare individuală menit să îmbogățească insul și societatea.

Nu cred că toate cele de mai sus sunt o consecință a sistemului de învățământ, ba aș spune că avem de-a face cu o problemă ce ține de ansamblul societății, de sistemele de valori și de așteptările personale. Dar și sistemul de învățământ are tarele lui, destule.

Ce-i de făcut? Sincer, în niciun caz nu aș aplica soluția la care s-au gândit cele mai luminate capete din România, Academia adică, care într-un document intitulat Strategia de dezvoltare a Romaniei în urmatorii 20 de ani – lucrare grea, cu mai bine de 2.500 de pagini – propun legarea de glie a absolvenților de facultate. Adică absolvenții facultăților de stat să fie obligați să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate.

Mie îmi suna a soluție à la Procust, care limitează dezvoltarea personală și dreptul la liberă circulație ale insului și a ideilor.

Întrebările la care trebuiau să răspundă academicienii sunt cum să facem, ce inițiative, ce legi, ce măsuri economice să fie luate pentru ca angajații să câștige mai mult, iar economiștii să rămână fără marota aceea enervantă cu productivitatea redusă. Cum facem să avem mai mulți IT-iși, mai mulți antreprenori, mai mulți licențiați, mai mulți ingineri, mai mulți meseriași de orice fel vor fi fiind ei, și cum toți aceștia să aibă de lucru.

Oamenii să nu lucreze pe 2 lei, pentru că asta fac de 25 de ani, la propriu sau la figurat, ci să lucreze pe salarii omenești.

Un exemplu pe care l-am dat de mai multe ori: orașul indian Bangalore este un Silicon Valley asiatic, cu o economie de 9 miliarde de dolari și cu 10.000 de milionari. Înainte de a avea atâția milionari, Bangalore era un oraș exotic și atât. Thomas Friedman povestește într-o carte a sa despre cum a început totul. Cu o trupă de trimiși de-ai lui Jack Welch, CEO-ul vestit de la General Electric, care voia musai scăderi de costuri, iar software-ul produs de indieni asigura tocmai acest lucru.

Așa că o delegație importantă a celor de la GE a ajuns la Bangalore. La aeroport erau așteptați de câteva mașini oficiale, limuzine impozante, negre, de producție locală. Delegații americani urcă, coloana începe să meargă, soare, pitoresc, amabilități, deodată se aude o bufnitură puternică și coloana se oprește; ce să vezi? capota motorului unei mașini din cele negre, impozante și oficiale se deschisese în timpul mersului și din cauza curentului de aer se proptise zdravăn în parbriz. S-au evaporat instantaneu și soarele și pitorescul și amabilitățile, iar americanii s-au privit pe furiș: „…aici am venit noi să cumpărăm software?”.

Nu numai că au venit, dar au și rămas. Temelia economiei de 9 miliarde a orașului Bangalore a fost pusă de liderii politici ai statului indian Karnataka, între 1970 și 1976, pe vremea când viitorii manageri ai lumii occidentale își puneau flori în păr, urlau la festivaluri rock și n-aveau habar că peste ani vor rima nu cu sitarul lui Ravi Shankar sau cu religia lui Maharishi Yogi, ci cu softurile și call-center-urile indiene. Entități puse la punct de niște lideri politici indieni care prin 1970 visau dezvoltarea unor orașe ale electronicii și de niște șefi de guvern care în 1976 chiar înființau Electronics City în Bangalore. Ani de zile în care au construit, au educat, au legiferat.

La aproape 30 de ani de la revoluție Academia ne propune o strategie pentru următorii 20. O să răsfoiesc cât pot eu de temeinic cele 2.500 de pagini, dar mi-e teamă că singura concluzie la care o să ajung este că este o strategie apărută cu 20 de ani prea târziu.

Și știu sigur ce o să facem în următorii 20 de ani: o să ne numărăm, din ce în ce mai puțini.