Nervozitate mare, în aceste zile, în rândurile opoziției politice de la Ierusalim. Acordul de asistență pentru apărare 2018-2028 pe care cabinetul Netanyahu s-a grăbit să-l semneze înainte de a intra un nou președinte în Casa Albă și pe care agențiile de presă îl prezentau ca pe un record istoric – 38 de miliarde de dolari pentru 10 ani, cu 7 miliarde mai mult decât cuantumul acordului care se derulează în prezent – e obiectul unor vehemente contestații.
Ideea dezbaterilor e că se putea mai mult (negocierile au pornit de la 45 de miliarde), dar mai ales că noul acord interzice solicitarea de sume suplimentare direct de la Congresul american, cum s-a întâmplat până acum. Aceste sume – 600 de milioane anual – destinate sistemului de apărare antirachetă, sunt incluse acum în acord. În plus, obligativitatea de a scădea procentul armamentului de producție israeliană și a-l crește procentual pe cel de producție americană conduce la concluzia că trâmbițatul acord istoric n-ar fi mai mare decât în alți ani.
Ehud Barak (prim ministru între 1999 și 2001, ministru al Apărării inclusiv în cabinetul Netanyahu) consideră că noul acord se înscrie pe linia pagubelor create statului de „gestionarea iresponsabilă a relațiilor cu Casa Albă” de actualul premier. „Israelul va primi 3,8 miliarde de dolari pe an – o contribuție importantă la securitatea noastră – dar mult mai puțin decât am fi putut obține dacă premierul n-ar fi ales să intervină flagrant în politica internă a Statelor Unite”. (Referința e la celebrul discurs lui Bibi în Congres, din martie anul trecut).
Ținându-i isonul lui Ehud Barak, Moshe Yaalon, fost șef al Marelui Stat Major, face un calcul din care rezultă că noul acord păgubește Israelul cu cel puțin 100 de milioane de dolari, ținând seama de inflație și de sumele suplimentare venite din partea Congresului. Principalul reproș pe care i-l aduce premierului Netanyahu este același discurs din martie 2015.
Până și unii membri ai Congresului american sunt nemulțumiti, părându-li-se că dau prea puțin. Senatorul republican Lindsey Graham, de pildă, cere imperativ majorarea sumei de 38 miliarde, iar Donald Trump, candidatul partidului său, se grăbește să anunțe – prin consilierul David Friedman, cel care îl ghidează în problematica relațiilor SUA-Israel – că, odată instalat președinte, va ridica valoarea acordului. „Sub o administrație Trump, nivelul de cooperare strategică și tactică între Washington și Ierusalim se va ridica la un nivel fără precedent”. (E de așteptat ca și contracandidata Clinton să pluseze, cum se întâmplă de obicei).
Cârcotelile conaționalilor săi l-au scos pe negociatorul șef israelian Yaakov Nagel din discreția obișnuită. Acesta a înfierat cu mânie guvernamentală „dezinformarea masivă” din presă, „criticile iresponsabile” și pe politicienii „rupți de realitate”.
Între „criticile iresponsabile”, Yaakov Nagel va trebui să includă și editorialul de ieri, din Haaretz, al incomodului (n-am găsit alt eufemism) Gideon Levy: „300 de dolari pe cap de american plătitor de taxe, în următorii zece ani. Nu pentru nevoile sociale considerabile ale Americii, nu pentru ajutorarea țărilor cu adevărat sărace – închipuiți-vă ce ar însemna pentru Africa 38 de miliarde – ci pentru a livra arme unei armate care este deja una dintre cele mai puternice din lume, o armată ai cărei principali dușmani sunt fetițele care agită foarfeci; pentru a finanța o armată care nu luptă astăzi cu nici o armată serioasă; armata unei țări cu care puține țări pot concura la capitolul tupeu, o țară care sfidează sistematic Statele Unite și comunitatea internațională. Și, lucrul cel mai rău, această țară va primi iarăși un cadou, fără a fi obligată să dea nimic în schimb. Banii sunt destinați exclusiv înarmării, ceea ce va duce la încă și mai multă agresiune. Acesta este acordul și nu a existat nici o dezbatere serioasă asupra lui, nici în Israel, nici în SUA”.