Sunați-vă bunicii și spuneți-le că emigrați în Congo. Uleiul, zahărul, făina sunt de la al doilea Bombo

Se poartă scrisorile deschise cu adresare directă și țintă perfectă.

Sunt momente în care adevărul e cel puțin trilateral, adică dacă nu ești cu Ponta sau Iohannis, e clar pentru toată lumea, o votezi pe Macovei. Doamne ferește să fii de altă părere, căci Doamne-ajută a fost deja confiscat în scop electoral, până la ultimele moaște.

Sunt momente în care likeul și shareul se dau împreună, o ezitare pe timp de război e rapid catalogată drept pură trădare. De altfel, nu ai nicio scuză dacă eziți când, e știut pe tot facebookul, ce se spune e fapt verificat dacă întrunește mai mult de trei likeuri și shareuri.

Vă supun atenției două astfel de certitudini. Și pe urmă vă spun o poveste.

Prima certitudine e că mediul rural (așa apare numit în statistici) e compus dintr-o masă uniformă de țărani pesediști, niște zombi cu căciula în mână și buletinul în dinți, care votează pentru bani cu roșu, de când s-au născut și pe care nici moartea nu-i oprește, fiind binecunoscute cazurile în care decedații au votat de mai multe ori.

Cea de-a doua certitudine e că noi, restul, știm foarte bine cu cine să votăm, cunoaștem exact cine ar face bine țării, sau cine ar face mult rău, dar ei, țăranii, paiațele fără organ moral, care se vând pe un mic și o bere, oricum sunt mai mulți. Așa că ce vrem noi nu are cum să se transforme în realitate, mai bine rămânem la like și share.

Paradoxul e că ambele sunt, pe cât de false, pe atât de legate între ele.

Și aici începe povestea.

Bunica mea, căci doar ea mai trăiește, ar fi încadrată, dacă e să mă iau după prima certitudine, în zona statistică a mediului rural. Mai exact, ea și restul de 7.772.368 alegători sunt acei mâncători de zahăr și făină, băutori de ulei, paiațele fără organ moral, care duc cu prostia votului lor vândut România în prăpastie.

Ce să zic? Prăpăstios gând.

Ultima oară când am verificat, bunica avea organul moralității acasă. Și nu-l primise de la niciun partid. Îl are, și nu de ieri de azi. Așa e de când o știu. Ea și bunicul m-au învățat cum să vorbesc când ceva nu-mi convine, ei mi-au arătat munca pentru fiecare palmă de pământ și bucuria țopăitului în butoiul cu struguri, când e timpul mustului. În părul din curtea lor m-am cățărat cu atâtea cărți în mână, ca să nu mă prindă bunicul că iar îi fur ceva de prin biblotecă. În ochii lui am citit rușinea față de vecin când, după ce mi-am confecționat o praștie din limba pantofului, am spart primul geam. Și tot în curtea lui am auzit prima dată ce-i aia politică, întins pe iarbă și trăgând cu urechea la el, prietenii lui țărăniști și securistul satului, într-un amestec de păreri săptămânale cu Ceașcă-n gură și ceașca în mână. Și, în fine, uitându-mă la cadranul radioului bunicului meu, aparatul ăla cu lămpi și-un ochi verde de ciclop, am visat la Paris, Londra și alte frecvențe pe care eu nu auzeam decât purici, dar din care el înțelegea tot.

Cum să cred eu acum altceva? Ar însemna să neg parte din mine? Cum să-mi bănuiesc bunicii de rea-credință, ca să nu zic ulei-credință?

Pun mâna pe telefon și-mi sun bunica.

Îmi exprim pe ocolite îngrijorarea și-o întreb de pensie, că doar în toată țara Poșta le-a dus bătrânilor, lipit de talon, un pliant electoral în care scria clar că li se va tăia din bani, dacă un anume candidat câștigă. „Da”, îmi spune, „s-a aprins tot satul”, după care îmi înșiră o listă de ulițe și rude pe care ar trebui să mi le amintesc și aruncă verdictul: „Nu le-ar fi rușine! Eu cred minciunile lor?”. Răsuflu ușurat și încep să-i explic rar care e treaba cu talonul, cine e cu Poșta și cum de s-au gândit la așa ceva. „Bine că nu ne-a zis că ne iau locul de veci, că ieșea Revoluție!”, râde cu pofta omului împăcat cu moartea și politica. Simt că e loc să ridic miza: „Dar, dacă vin ăștia cu ulei, zahăr, făină? Mata să nu iei!”

Ați avut vreodată impresia că aerul e greu, că liniștea se aude?

„Așa mă cunoști tu pe mine, Claudiu?”, mi-a răspuns cu toată iubirea și limpezimea copilăriei mele, bunica.

Nu, nu te cunosc așa, bunică! Tu nu ești o cifră rătăcită în statistică.

Și sunt sigur că nici bunicul tău, al celui care citește rândurile astea, nici unchiul, mătușa ta nu sunt unul dintre cei 7.772.368. Pune mâna pe telefon! Sună-i și asigură-te! Și, dacă sunt, scoate-i, scoate-i din cifra asta a celor care primesc zahăr și ulei.

Mie mi-a luat convorbirea asta 15 minute. Exact cât îmi ia duminică drumul până la secția de vot. Ăsta e răspunsul meu și în fața celei de-a doua certitudini, atât de clamată prin likeuri și shareuri- „ei sunt mai mulți ca noi”.

Eu am lângă mine un vot cinstit în plus.