Superman: Christopher, Christopher și Christos

Nu mi-a plăcut Man of Steel, Superman III. Personaj rudimentar dramaturgic, plictisitor, simplist – nu simplitatea de pictură naivă a Supermanului interpretat de Chrisopher Reeve – prea multă cafteală pe computer, în aer, pe apă și la sol. Net inferior altor filme cu supereroi ca The Dark Knight, The Avengers, Dredd sau The Dark Knight Rises deși celălalt Christopher, Nolan, e prezent pe generic ca scenarist. Tânărul și talentatul critic Andrei Șendrea are însă o părere sensibil diferită și e interesant să vedem cum și-o susține. Finalmente, fanii vor decide. (Cristian Tudor Popescu)

Superman: Christopher, Christopher și Christos

Încă din titlu, realizatorii ultimul Superman vor să transmită că nu s-au limitat la o simplă reîncarnare a tipologiei lăsate moștenire de Cristopher Reeve. Realizatorii și nu doar regizorul, pentru că, pe lângă Zack Snyder, regizor de filme atipice cu supereroi, o importantă contribuție în Man of steel o are Cristopher Nolan, producătorul și unul din scenariștii filmului.

Fără a nega importanța regizorului, Zack Snyder pare să aplice rețeta de rebranding a supereroilor verificată de Nolan în trilogia Dark Knight. De la rebotezare la schimbarea costumului și culminând cu un soi de realism al genului cu supereroi, care pune accentul pe tehnologie și explicația științifică a existenței și a superputerilor personajului principal și pe adâncimea lui psihologică (în contra ideii comune că supereroii își vor îndeplini rolul indiferent de situație, dar care îi vine mănușă lui Zack Snyder, regizorul The Watchmen, singurul film în care câteva milioane de oameni sunt uciși chiar de către supereroii care ar trebui să îi protejeze). La această rețetă trebuie adăugată preferința lui Christopher Nolan pentru conotativ, trimiteri culturale și, în general, acel gen de cinema care ascunde informații în planul secund.

Așadar, nu superom, ci om, chiar dacă de oțel, un prim pas spre vulnerabilizarea supereroului. Umanitatea e calea de intrare a dubiului existențial, de care ar trebui să sufere toți supereroii într-un univers realist, de genul celui pe care îl construiesc Snyder și Nolan (în definitiv, e vorba despre niște indivizi cu o viață dublă). Dintre toți supereroii, Superman e cel mai solar, fără prea multe locuri întunecate de explorat, fără vreo tragedie fondatoare a propriei legende, iar situațiile limită care îi pun la încercare vocația pentru bine nu sunt niciodată un pericol real. Și atunci, filmul mizează nu pe posibilitatea ca eroul să greșească ci să nu devină, să fie mai puțin decât ceea ce poate fi, o reinterpretare a visului american. Astfel, întreg filmul e construit ca un buildungsroman. Este o tehnică necesară pentru a face verosimil acest gen de cinema: în fiecare nouă serie eroul trebuie să-și descopere superputerile.

Man of Steel iese în evidență prin natura extensivă a acestei autodescoperiri, prin accentul pus pe călătoria interioară, de la paria la supererou. De remarcat tehnica narativă a flashback-urilor succesive care mențin un nivel de dinamism ridicat într-o adaptare în care personajul principal nu-și asumă nici una dintre identitățile vizuale cunoscute, mai devreme de jumătatea filmului, nici mantia de supererou, nici costumul și ochelarii de tocilar, oferind publicului o nouă perspectivă asupra unui personaj foarte vechi. Lumea din care provine, un univers mineral de textura și culoarea grafitului (un semn discret cu ochiul către seria precedentă, unde planeta Krypton e construită din cristale de diamant), element care reflectă cromatic descompunerea fizică și ruina morală ale unei civilizații foarte avansată tehnologic, pare să sufere de toate probleme actuale ale Pământului: epuizarea resurselor, poluare, control strict al destinului individual și instabilitate politică (trebuie menționat aici cadrul cu navele de război profilate pe soarele din fundal, un citat evident din Apocalipse Now). Kal-El e primul copil născut natural în acest univers în care reproducerea speciei se face in vitro și fiecare individ e programat genetic pentru o anumită funcție socială.

Excepționalismul care îl marchează din naștere e hrănit într-o lungă călătorie inițiatică, cu raze gamma pe care extraterestrul le absoarbe de la soarele pământean (favorizarea explicațiilor științifice de care vorbeam) și fulgi de porumb din Kansas laolaltă cu valori americane. Acceptând propaganda ca o marcă intrinsecă a acestui gen de film, ceea ce poate fi criticat e modul rudimentar în care ea este pusă la lucru în anumite momente, ca de exemplu în discursurile livrate de cei doi tați, sau în replicile sforăitoare ale militarilor, prin care spectatorul american mediu e condus de mână spre conotațiile măgulitoare ale faptului că Superman zboară îmbrăcat în culorile țării sale.

Când în sfârșit, în ciuda cinematografiei excepționale și a scenariul bine articulat (până în acest moment), spectatorul începe să-și piardă răbdarea cu acest film cu supereroi în care personajul principal nu a dat nici măcar un pumn, regizorul pare că încheie călătoria inițiatică cu o desfășurare impresionantă de forțe: personajul îmbracă costumul, extratereștrii invadează Pământul și jumătate din armata americană are armele ațintite asupra lui Superman în cea mai rapidă escaladare a conflictului din istoria filmelor cu supereroi. Urmează un anticlimax ironic și amuzant, o mică bijuterie din cea mai pură esență cinematografică, succesiunea cadrelor: de la cadrul în care Superman planează christic în contre-jour, trecem în coridorul unui buncăr iluminat artificial, în care supereroul, în cătușe, este escortat de câțiva militari, deși impresia evidentă e că el îi conduce.

Referințele la istoria biblică abundă, unele bine plasate, ascunse în decor, comori de descoperit pentru fanii fideli, altele cât se poate de grosiere și inutile, ca atunci când supereroul simte nevoia să dezvăluie că are exact 33 de ani. Nu e foarte clar scopul acestor trimiteri. Toată povestea lui Superman este modelată evident după istoria Mântuitorului, însă nici o adaptare nu a marșat pe aceste similtudini, iar referințele sunt cu atât mai stranii în acest film, în care accentul este pus pe rezolvarea științifică (sau măcar pseudoștiințifică) a întrebărilor pe care le naște existența supereroului. Cel mai probabil ele sunt rămășițele (sau premonițiile ce se vor verifica în celelalte episoade ale seriei) unei intenții de a construi raportul supereroului cu lumea pe niște baze strict realiste. Cea mai plauzibilă reacție la apariția unui asemenea extraterestru ar fi deificarea lui, adică exact reacția pe care o are mama colegului de școală al adolescentului Superman. Din acest punct de vedere, filmul pare mai degrabă să ironizeze. Reacția mamei este tratată condescendent iar atunci când Superman caută sfatul unui preot, replica acestuia este meșteșugită pentru a crea un interesant joc de cuvinte: „Trust your gut” în loc de ceea ce ar spune în mod obișnuit un preot, „Trust your God”.

În a două parte, filmul dezvoltă câteva găuri semnificative în scenariu. Momentul romantic dintre Lois Lane și Superman de pildă, nepregătit de nimic și absolut stupid printre ruinele pline de răniți și morți ale New York-ului. NY și nu Metropolis, pentru că filmul stilizează dezastrul cu trimitere evidentă la 11 septembrie, într-o încercare la limita decenței, de a stârni emoție publicului american. Alte lacune în scenariu sunt moartea inutilă a tatălui adoptiv care se duce să salveze câinele blocat în mașina din calea unei tornade (doar ne aflăm în Kansas și Superman are cizme roșii), pentru ca apoi să refuze demn ajutorul fiului său și să fie înghițit de furtună, sau faptul că holograma tatălui biologic, un software în definitiv, este responsabilă în mare măsură pentru victoria asupra invadatorilor extratereștri.

Man of steel recuperează pe final prin realismul psihologic pus în slujba acelei intenții de a face lucrurile diferit, de a eluda locurile comune. Filmul inovează în raportul clasic pe care supereroul îl are cu super-răufăcătorul. Generalul Zod nu e dementul de serviciu care vrea să distrugă lumea pentru nici un motiv, e un tip care încearcă să-și salveze specia, adică exact ceea ce doresc și oamenii. Filmul se încadrează în limitele genului și nu e scopul lui să facă spectatorii să-și pună mari probleme de conștiință, dar întrebările serioase sunt acolo, pentru cine vrea să privească atent. Generalul Zod nu e, până la urmă, atât de diferit de alți generali ai oricărei superputeri și, cu totul întâmplător, satelitul de supraveghere al armatei, doborât de Superman în finalul filmului, pică foarte bine pe cel mai recent scandal al spionajului global practicat cea mai avansată tehnologic civilizație de pe Terra.

Andrei Șendrea