Toader cu „Genunche”-Liviu-Pop ne bagă pumnu-n gură pân” la cot
Devine de ne-nțeles în ce fel li se arată acestora democrația și regulile ei.
Știu oameni, astăzi maturi, care n-au băut alcool în viața lor, după ce și-au văzut părinții beți morți; și pe alții care n-au pus țigara în gură, trăind, în copilărie/adolescență drama părintelui omorât de vreo boală de plămâni.
Mă întreb cum de actuali demnitari, trecuți printr-o dictatura ceaușistă, ca printr-o boală de cap, fiind ei în toate mințile și pe picioarele lor, nu se cutremură, nu li se apleacă de la stomac, nu tremură carnea pe ei, atunci când sunt tentați să reia practici ale orânduirii care s-a chinuit din răsputeri, nouă cincinale, să-i reasambleze pe români în tiparul „omului nou”, fricos și surdo-mut.
Ce poate să simtă un profesor universitar – dacă, el însuși, nu e reasamblat pe „noua placă integrată” – rectorul unei universități de prestigiu, magistrat de carieră, așa cum ni se prezintă Toader Tudorel, atunci când amenință/șantajează tineri jurnaliști, leat cu studenții săi, pe care-i instruiește, pe care îi pregătește, nu-i așa, spre a intra în viață și profesie? Tineri cărora ar trebui să le insufle curaj, să le inculce nevoia imperioasă de a trăi în demnitate, mediu aseptic, necesar practicării unei profesii onorante, precum aceea de magistrat.
Ce trăiri îl animă pe un astfel de „învățător” al democrației, atunci când este întrebat, într-o conferință de presă, despre ceva, orice – neconvenabil, evident – iar el, în loc să-și adune curajul în răspuns, mârâie ca un lup încolțit, își arată dinții bătrâni și amenință că „obraznicii” și „nesupușii” care refuză să-nghită, pe nemestecate, protocolul impus de el – mai presus de regula jocului democratic -, nu vor mai pupa acreditarea pe MJ?
Fie vor înțelege să se supună umilinței de a-și înghiți vorbele în fața demnitarului cu aură dictatorială, fie vor fi alungați la porțile cetății, ca o șleahtă necivilizată.
Astăzi, după ce a bătut apa-n piuă aproape o oră, prezentând un așa-zis raport de activitate, la jumătatea propriului mandat, ministrul Justiției Tudorel Toader a fost întrebat de jurnaliști despre soarta OUG 7 pentru modificarea legilor justiției și, mai ales, dacă va renunța sau nu la Secția de investigare a magistraților.
Prins nepregătit, Toader a răbufnit penibil: „Vă promit următorul lucru: am pe masă solicitările de reacreditare. În măsura în care nu dați curs formulelor protocolare pe care le-am stabilit, voi acționa în consecință. Vă rog, așadar, să le respectați!„
Ce mai poți spune, într-o astfel de situație, în care, dacă vei insista, încercând să-ți faci meseria până la capăt, omul cu pâinea și cuțitul-n traistă te va considera „obraznic” și „impertinent”, va pune să fii dat afară și îți va retrage acreditarea, pe model Trump – Jim Acosta, BBC. (Nu că ar fi vreo asemănare între Toader și Trump, dincolo de carențele lor în practica democrației).
Și dacă la ministrul Justiției putem vorbi despre o tendință dictatorială, amplificată de postura în care se află în prezent (părând cu nervii la pământ), în situația fostului ministru al Educației, Pop-„Genunche”, nu pare a fi vorba despre altceva, afară de o lipsă de cultură și de respect, apărute pe fondul numărătorii greșite a celor „7 ani de-acasă”.
Omul acesta, re-tușat din gros de presă, ca o caricatură franțuzească din Charlie Hebdo, își permite să-i admonesteze pe artiștii Teatrului Național din București, pentru că au îndrăznit să iasă la protest – acuzându-i de lipsă a recunoștinței oarbe față de darnicul său partid.
„Două lucruri vreau să le spun tuturor actorilor: să îmi spună, cu excepția Guvernului PSD, ce alte guverne, de altă culoare politică, au avut grijă de actorii din România, plecând de la salarii și condiții de muncă? Și dacă știu că în OUG 114, din cele 11 miliarde de euro prevăzuți pentru investiții, o bună parte din acești bani sunt exact pentru zona de cultură. Deci, posibilitatea administrațiilor locale sa construiască cămine, săli de cultură etc”.
Pe cale de consecință, în tendoanele încrucișate ale lui „Genunche” se zbate impresia că, dacă un partid aflat la guvernare face ceea ce este obligatoriu să facă pentru unii dintre cei mai de necontestat ambasadori ai României și ai culturii țării în lume – adică să contribuie, legal, la asigurarea traiului lor decent – aceștia trebuie să se comporte precum o mulțime de personaje mute, surde și veșnic umil-recunoscătoare, în căutarea unui tătuc politic, oricare ar fi el.
Halal ministru al Educației, omul care crede că demnitatea unora dintre cei mai mari artiști ai României poate fi cumpărată cu o ultimă sută de lei, în cel mai pur stil ceaușist…
Și, totuși, eu cred că șantajul cu dictatura și filajul nu mai ține!