„To”arșu” președinteee! Furăăă! Ăștia furăăă!”

Și nu o poveste, ci un episod de pe vremea când România era o țară în curs de dezvoltare multilateral dezvoltată, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

Mă trezisem în crucea nopții dintr-un coșmar recurent, cu strigătul ăla în urechi.

Am străbătut pieptiș prin pârloaga memoriei, până am cedat și am intrat în bibliotecă tiptil, ca la furat. Acolo vraiștea e în așa fel organizată încât mă silește să găsesc repede ce caut, altfel s-ar scutura peste mine, fie stiva de dicționare, fie toate edițiile tratatului de cetologie „Moby Dick”.

Superba carte a rezistenței („convorbiri libere într-o țară ocupată”) scrisă de doi dintre cei vreo zece dizidenți ai regimului Ceaușescu, Dan Petrescu și Liviu Cangeopol. Povestește Cangeopol (care, între timp, s-a lecuit de România):

„Mi-a fost dat să cunosc, acum nu mulți ani în urmă, un individ mai special: el își întrerupsese facultatea (de filosofie, parcă) spre a lucra voluntar pe șantierul Dunăre-Marea Neagră.(…) Omul trecea pe șantier drept un intim al lui Ceaușescu, datorită faptului că noaptea se urca pe o ridicătură de teren și urla în direcția Bucureștilor: To”arșu” președinteee! Furăăă! Ăștia furăăă!”

Completați singuri spațiile libere, deși nu văd niciunul.