Toți cei pe care nu-i merităm

Mă gândesc că ne-am desprins, ne-am rătăcit, în capul nostru, de România reală. Că ne-am deprins să ne judecăm semenii, nația, pe noi înșine, prin prisma eșecului lamentabil al unei clase politice ale cărei acțiuni, de cele mai multe ori, au frizat penibilul.

Am vorbit și am scris despre „sistem”, peiorativul unui melanj aproape neverosimil de fărădelegi duse la „bun sfârșit” de „reprezentanți” ai unui popor derutat, rămas fără busolă, împins la cârdășii involuntare cu oameni care, altfel, ar fi trebuit să fie depozitarii adevărurilor sociale și încrederii naționale.

Și tocmai în aceste condiții, când „politicieni” repetenți și fără vocație se caftesc mărunt prin gangurile unei noi campanii electorale, am avut prilejul, pot spune, cinstea, fără teama de a folosi acest cuvânt, să cunosc câțiva români extraordinari. Oameni cu un caracter formidabil, cu suflet minunat, cu priviri limpezi și zâmbete cuminți, aproape rușinați de interesul nostru față de ei și faptele lor normale, omenești.

Aceștia – și alții ca ei – sunt oamenii care au ieșit din rând.

Care nu au strigat „nu mai pot”, care nu au clacat psihic, fizic ori sentimental, care nu s-au lăsat învinși de consecințele aplicării „sistemului”, care și-au învins lașitatea, egoismul și, mai ales, frica de a se lupta; cu ei înșiși, cu invidia semenilor, cu traumele provocate de propriul trecut ori cu indiferența statului.

Am întâlnit oameni, în această țară, pe care echipa de la gândul i-a considerat reprezentativi spre a face parte din campania de reportaje „Ei merită România”. Acea Românie adevărată, corectă și normală. O Românie legală și scuturată de povara „sistemului”.

Oameni pe care dacă îi cunoști, te întorci în tine și ți se face rușine de toate slăbiciunile pe care le-ai folosit drept argumente de-a lungul cedărilor tale și compromisurilor făcute pentru propria-ți liniște.

Oameni care pot clădi, cu o singură mână, Românii adevărate. Oameni care, cu un singur suflet, pot scoate la lumină socială sute de copii disperați de sărăcie și umilință.

Oameni care se trezesc în fiecare dimineață, copleșiți de coșmarul trecutului, pentru a se lupta cu viitorul. Oameni care se leapădă de lene, confort și aroganță, pentru a munci pe brânci, împinși de pasiune. Oameni care sunt capabili să-și urmărească devenirea pe brânci, cu sânge, cu disperare, fără să strige după ajutor la fiecare pas, înainte de fiecare masă, după fiecare somn.

Oamenii ăștia, absolut normali, neatinși de microbul indolenței, al nepăsării și al lipsirii de sine, limpezi la minte și „ratați” de sistem, ne dau speranța că, totuși, România are viitor.