Traian Băsescu, prezidențiabilul surogat

„Nu mai am nimic de pierdut”, declară Traian Băsescu la finalul ultimului său mandat, avertizându-i pe politicieni că îi va „dezbrăca public”, spunând despre ei tot ce știe. Datorită funcției sale, dl Băsescu va fi aflat nu puține de la serviciile de informații, prietenii politici, simpatizanții din alte instituții, simplii binevoitori. Desigur, delațiunea nu este totdeauna legală (un serviciu de informatii nu are voie să-i ofere date despre adversari, decât dacă aceștia desfășoară activități antinaționale, de exemplu), dar este utilă, iar, în campania electorală, expunerea publică a unui secret rușinos îl poate scoate pe un candidat din cursa. Pe dl Băsescu nu l-a eliminat filmul ce-l arăta comportându-se brutal cu un copil din mulțime, care-l sâcâia, dar pentru Mircea Geoană, vizita pe furiș, seara târziu, la mogulul penal numărul unu, Sorin Ovidiu Vântu, dată în vileag de contracandidat a fost sinucidere electorală. Președintele afirmă că unii candidați „au lucruri ascunse în CV-ul lor”. Dacă acele lucruri îi fac incompatibili, legal sau moral, cu profilul de șef de stat, atunci dl Băsescu să aducă probe și să vorbească, altfel, incursiunile după amănunte compromițătoare prin viața și afacerile unor inși nu vor schimba nimic, dar vor învenina și mai mult campania.

Cu sau fără informații-bombă despre prezidențiabili, dl Băsescu, deși nu mai candidează, se prezintă în fața acestora drept principalul lor adversar. „Temeți-vă de mine!”, le zice, tăindu-le din aplomb și făcându-i să stea cu ochii în patru. Într-un fel, duce o bătălie pe viață și moarte politică cu Victor Ponta și Călin Popescu Tăriceanu, în locul candidatului PMP Cristian Diaconescu, obișnut să acționeze mănuși. Nu-mi este limpede dacă îl mână în luptă un tardiv sentiment de responsabilitate (nu vrea să dea calendarul cu zece ani înapoi, lăsând țara pe mâna lui Ponta și a PSD, partidul-stat) sau pur și simplu îi place rolul de principal combatant și, atâta timp cât mai respiră în politică, nu intenționează să îl cedeze. Probabil că ambele rațiuni l-au determinat ca, în această campanie, să-și asume postura de prezidențiabil-surogat, care intră în ring, luptă și depune punctele acumulate în contul aceluia pe care îl înlocuiește. Victor Ponta și PSD îl percep ca atare, astfel explicându-se veșnica lor raportare la Băsescu și regimul lui, pe care îi consideră – deși și-au pierdut aproape puterea – adevărații lor inamici, șeful statutului fiind singurul capabil încă și foarte motivat să le pună bețe în roate. În fond, nimic nu este mai trist pentru un președinte după zece ani de mandat, decât să lase țara aproape la fel ca atunci când a preluat-o. Aceasta îl dezbracă public pe conducător.