La G7, toată lumea – în sprijinul atacului Statelor Unite asupra Siriei; mai puțin entuziasm însă – excepție făcând șeful diplomației britanice – în ce privește sancționarea Rusiei.
Din Italia, Tillerson a făcut câteva declarații de poziționare, înaintea întâlnirii cu omologul rus. Din tot ce exprimă, în ultimele zile, neexperimentatul ministru de Externe al Statelor Unite, reiese unul și același lucru: 60-1Tomahawk-uri nu pot ține loc de strategie pentru Orientul Mijlociu. Să-ți exprimi speranța că Putin l-ar putea lăsa din brațe pe al-Assad, fiindcă președintele Siriei îl face de râs în lume, scăzând relevanța Rusiei în zonă, e dovada unei înfricoșătoare inocențe.
În vreme ce Tillerson își exprima speranța că îi va aduce pe ruși pe calea cea bună, președintele Putin, la Moscova, în conferința de presă de după întâlnirea cu președintele Italiei, adăuga ingenioasei găselnițe „Siria 2017 e Irak 2003” bănuite amenințări că grupările anti-Assad pun la cale și alte înscenări cu arme nucleare.
Dinspre partea sa, ministrul de Externe Lavrov a pregătit cu abilitate terenul întâlnirii cu omologul său american, lipindu-și masca reținerii înțelepte: sperăm să purtăm un dialog constructiv, din care să lipsească retorica de confruntare, să temperăm tensiunile, nu să le alimentăm etc. etc.. Dar – n-a omis să adauge – suntem pregătiți orice curs ar lua evenimentele.
Dacă președintele Trump își închipuie că poate acoperi afacerea Russiagate prefăcându-se că se răstește la Putin, se înșeală. Dacă își închipuie că poate juca geostrategie cu Moscova având în echipă novici, el însuși fiind primul dintre ei, poate pune în pericol întreaga lume. Nu-i poți spune Rusiei „You’re Fired!”.
În Siria, bătălia nu e pentru petrol, ci pentru sfere de influență, iar Rusia nu va da nici un pas înapoi, oricât i s-ar bate obrazul.