UDMR și Guvernul Ebola

UDMR n-are de ce să aibă scrupule. Până la urmă, ce minoritate revizionistă trăitoare în afara granițelor țării mamă nu și-ar dori un stat slab, în țara „de reședință”, pe care să-l joace pe degete?!

Ce naivi de politicieni din România momentului ar fi putut crede că liderul maghiar și compania ar fi putut vota împotriva guvernului Dragnea-Dăncilă?! Că ar fi susținut o moțiune de cenzură împotriva guvernului cel mai ușor de strâns cu ușa, din ultimul secol românesc?

Deci, cum spuneam, lor n-are de ce/de cine să le fie rușine. Cel mult, de propriul electorat, care înțeleg că s-a săturat de guvernarea PSD ca de mere pădurețe – dar asta nu contează. Că doar nu minoritatea în numele căreia revedincă Transilvania, „pas cu pas”, are vreun cuvânt de spus. Că doar nu ea, populația maghiară din Ardeal, dă banii.

Cuvinte de spus are Orban Viktor și guvernul său de la Budapesta. El trasează, mai mult sau mai puțin ocult, linia politicilor prea puțin naționale – din perspectivă românească – ale unui vehicul „cultural”, furișat în politica românească, de unde speculează slăbiciunile, căderile, diletantismul unei guvernări, care dărâmă tot, cu bună știință, de la o zi la alta.

UDMR nu are mână liberă de la Orban Viktor pentru a-i distruge acestuia un pilon strategic în susținere a politicilor sale iliberale, dacă nu cumva, „nuanțate” tot mai autocratic.

Un stat slab, foarte slab, precum acela reprezentat de guvernul PSD-ALDE, susținut de Budapesta prin UDMR, pentru interesela sale, eventual, atunci când va fi cazul, și de omuleții verzi ai intereselor Moscovei – sigur, nu ne gândim că s-ar putea întâmpla pe teritoriul unei țări membre NATO ceea ce s-a-ntâmplat în Crimeea, asta neînsemnând, însă, că o Românie slăbită de lingoarea unui guvern tot mai detestat de populația țării sale s-ar mai putea apăra, ea însăși, de tendințele centrifuge din interior.

O țară slabită și sărăcită – nu de inconștiența, așa cum am fost tentat să cred o bună bucată de timp, ci de interesele unui guvern concentrat doar pe propriile manevre – nu-și poate ține acasă, după cum se vede, nici măcar populația neaoșă, dar minoritățile, care abia așteaptă să decupeze harta României.

În consecință, nu lui Kelemn Hunor și UDMR ar trebui să le fie rușine că susțin la guvernare „Guvernul Ebola”, justificându-se penibil: „Șansele matematice nu sunt reale (pentru a trece moțiunea de cenzură – n.a). Avem și noi criticile noastre, destul de pertinente, la adresa Guvernului. Decizia este să fim prezenți și să nu votăm. Să spunem «prezent», dar «nu votez». Nici măcar abținerea prin introducerea ambelor bile în aceeași urnă cu este o soluție în acest moment. Asta a fost decizia grupului luată cu largă majoritate pentru ziua de mâine,” a spus Kelemen. Ca și când demnitatea pe care le-o cer maghiarii din Ardeal reprezentanților lor politici, în ultimă instanță, ar fi numai o măruntă socoteală aritmetică.

Și, cu toate astea, nu lor trebuie să le fie rușine: ei își urmăresc doar propriile interese.

Însă clasei politice românești ar trebui să-i fie rușine: cu vârf și îndesat.

Acea clasă care a depins, timp de 30 de ani, de bunul plac și jocurile maghiare de culise. Care, în numele „corectitidinii politice” – iar eu sunt absolut convins că, un stat european, așa cum este (sau ar trebui să fie) statul nostru, este necesar să-și considere minoritățile pe picior de egalitate cu toți ceilalți cetățeni ai săi, trăitori în meleag; pe picior de egalitate spun, fără vreun fel de discriminare, inclusiv una pozitivă – a lăsat să funcționeze, la limita legii, o struțo-cămilă cultural-politică, una din puținele formațiune construită pe fundament etnic din Europa civilizată, spre a o folosi, dacă și când ar fi fost cazul, sfârșind însă, prin a fi, ea însăși, umilitor folosită de formațiunea condusă astăzi de Kelemen Hunor.

Iar acum, ce să vezi, Iohannis „se grăbește” să parieze pe moțiune: „Eu le doresc mult succes și cred că au șanse bune de reușită în a trece Moțiunea de cenzură „Ajunge! Guvernul Dragnea – Dăncilă, rușinea României!”.

Ei, hai să fim serioși! În afară de titlu, demersul Opoziției, nu are, din păcate, nici măcar șansa de a rămâne în memoria colectivă până după Anul Nou.

Dar ce-ar fi putut face un membru al galeriei, așa cum e astăzi președintele, mai mult decât să parieze, să-și încurajeze echipa, jucătorii, indiferent câtă neputință emană și dintr-o parte, și din cealaltă.

E mult prea târziu ca astfel de declarații, de amenințări cu prezență în „laboratoarele” guvernului Dăncilă, de exprimarea dorinței de a face țăndări eprubetele cu acid de trompă de elefant, să mai îndrepte ceva, în al XIII-lea ceas „de veghe”.

Rolul de „președinte jucător” ar fi trebuit preluat de Iohannis încă din perioada protestelor anti-OUG 13, pentru a putea vorbi astăzi de o prezență politică redutabilă a Cotroceniului în teren.

Din nefericire, pentru șeful statului a fost mai importantă propria-i relaxare. Și asta, într-o vreme în care în România au jucat doar guvernele PSD, dirijate de Liviu Dragnea, susținut de staff-ul său, întru realizarea tuturor intereselor lor.

Dacă mă întrebi pe mine, habar n-am să răspund cum de abia acum, după doi ani, Kiseleff-ul e gata să bage țara-n carantină… Habar n-am!