Umilința, ca o boală contagioasă

Laurențiu Rebega, de la ProRomânia, un apropiat al șefului său de partid, a cerut demisia guvernului Dăncilă. Motivul: abundența gafelor din ultima perioadă, comise atât de premier, cât și de unii dintre miniștrii săi.

La prima vedere, cerința europarlamentarului ar putea părea una „sărită peste cal”: cum să dai jos un întreg guvern, pentru câteva prostii scăpate la ocazii? „Sunt om și oamenii mai greșesc”, se apără Dăncilă. „Doamne ferește, nu am jignit pe nimeni în viața mea, îmi iubesc semenii, am exprimat doar durerea sufletească și sper să fiu înțeles!”, continuă să bată câmpii Petre Daea, după gafa impardonabilă pe care numai un individ cu autocontrolul intelectual complet prăbușit a fost în stare să o comită și pe care nu înțeleg să o mai reiterez aici.

Dacă, până mai ieri, înțelegeam să luăm în ușor, la intern, exhibarea lipsei de cultură, garnisită cu mitocăneasca lipsă de scrupule, fiind gata, oricând, să adaptăm dictonul „Mai bine pierzi un prieten, decât un cuvânt de spirit” infinitei bășcălii în stil românesc, acum cred că Rebega are dreptate.

E prea mult! Este îngrijorător de mult. E mult prea multă prostia „oficială”, de care onor guvernanții noștri se șterg pe creiere de imaginea românilor.

Pentru ce ar trebui să se obișnuiască românul inteligent, instruit, creativ, de bun-simț, cu ocara Europei? Cu privirile ironice/zeflemitoare ale semenilor lor, gen: „uite-i și pe prostănacii de români, care habar nu au de istorie, de geografie, de politică externă…”

Pentru ce ar trebui să suporte copiii noștri, școliți, cunoscători a două-trei limbi străine, cuminți și muncitori, ideea preconcepută – dar alimentată de incultura notorie a unora dintre politicienii „dâmbovițari”, din păcate exact a acelora care ne guvernează – eticheta, ștampila aplicată de colegii lor, de aiurea, care, până să-i cunoască și să le înțeleagă justa valoare, îi vor judeca raportându-i, ca nație, la prostia proiectată pe toate canalele de știri ale televiziunilor internaționale?

De ce ar trebui să fie judecați, românii, la grămadă, după scara nonvalorii culturale și intelectuale a conducătorilor lor?

Știu, e posibil să mi se spună că există un adevăr care definește o atare stare de fapt: fiecare popor are conducătorii pe care-i merită. E posibil. Nu știu, însă, dacă și în acest caz.

Peste trei milioane de români au ales să se lase conduși de un partid care o fi avut, de-a lungul istoriei sale, și politicieni dubioși, și politicieni corupți, și destui proști (ca fiecare dintre partide, cu mici excepții), dar pe care, slavă Domnului, nu ni i-a plimbat și nu i-a fixat, din zi în noapte, prin guverne, până acum doi ani.

Astfel încât, e posibil ca alegătorul de PSD să nu fi avut habar nici de Dăncilă – chiar dacă aceasta a prins, anii trecuți, un loc pe lista europarlamentarilor – nici pe Daea, nici pe Lucian Șova și nici pe Carmen Dan, aceștia constituind o parte a unei mase de manevră, la dispoziția celor care nu au nevoie de minți organizate, știutoare de carte, luminoase, pentru a nu propune idei/proiecte.

Eu știu destui oameni întregi și onești, care ar fi putut face cinste ca reprezentanți ai românilor, într-un guvern social-democrat.

Unde sunt, de ce nu apar – că e vorba de teamă, de lașitate, de lipsă de interes – habar n-am. Este rușinos, însă, ca oamenilor despre care vorbesc să nu le pese cine face parte din guvernul partidului care îi reprezintă.

Rușinos și lipsit de conștiință, tocmai pentru că atâtea milioane de români i-au votat de-a lungul acestor aproape trei decenii.