Un Charlie Hebdo textual – de T. Băsescu și G. Liiceanu

Ca să așezi în țărâna proaspăt răvășită

Un trandafir, trei lacrimi și-un sărut

La capul mamei ce murise tristă

Cu gândul la copilul ce-a crescut

Când Traian Băsescu scria aceste versuri, îi făcea de petrecanie mamei sale, încă bine sănătoasă, de dragul efectului liric – ce-i drept, magistral.

Nu credeam că performanța scriitoricească a d-lui Băsescu, demnă de marii manieriști, de Povestirile crude ale lui Villiers de l`Isle-Adam, de un Oscar Wilde, cel care decreta că viața imită arta, va putea fi egalată vreodată în literatura română. M-am înșelat.

Vechiul tovarăș de peripatetisme al d-lui. Băsescu din școala de la Neptun, d. Gabriel Liiceanu, a produs în „22” un text în care își omoară colegii din redacția revistei. Prima parte a… cum să-i spun?… să zicem dezvăluirii – că se poartă – d. Liiceanu o cunoșteam de la Andrei Pleșu: au fost invitați amândoi, în 1990, după mineriada din iunie, la sediul SRI, de către șeful serviciului, Virgil Măgureanu. D. Liiceanu era puternic anxietat la gândul otrăvirii lor de către dl Măgureanu. Drept care, schimbă fulgerător paharul cu Cola al lui Măgureanu cu al său și bea. Dar Măgureanu – nicio înghițitură! Până seara, d. Liiceanu își suspectează organismul de simptomele ingestiei fatale de Coca-Cola.

Asta știam. Continuarea însă, e senzațională. Supraviețuind, d. Liiceanu primește o ladă cu 6 sticle de vin alb de la același domn Măgureanu. Bănuind o injectare prin dopuri, d. Liiceanu nu deschide nicio sticlă, în schimb, „fiindcă era păcat de ele”, le duce la sediul GDS, unde sunt golite rapid de colegi, sub ochii generosului aducător, care nu se atinge de paharul său.

Întrucât nimeni nu se prăbușește cu spume la gură, d. Liiceanu trage concluzia că e paranoic.

Nu știu dacă d. Liiceanu suferă cu adevărat de această gravă maladie psihică. Altceva cred că are în comun cu dl. Băsescu – fibra de om-kitsch.

Dacă cele povestite sunt reale tale quale, atunci d. Liiceanu și-a ucis colegii în gând, precum dl. Băsescu mama.

Dacă d. Liiceanu va pretinde, decepționat de faptul că lumea și-a pierdut simțul umorului, că totul e o glumă literară, atunci filosoful face dovada unui prost gust criminal.

Timpul povestirii este 1990, locul – România. Să iei în bășcălie posibilitatea ca Securitatea să facă Răul, să ucidă oameni, nu stupid, prin otrăvire la pahar, dar prin alte metode, mult mai bine camuflate… Tocmai muriseră atunci, în modul cel mai neliterar, asasinați de către organele de represiune ale statului ceaușist, poate chiar prieteni ai membrilor Grupului de Dialog Social. Vinul turnătorului la Securitate Măgureanu, ajuns în 1990 șef al Onorabilei Instituții, oferit, de pildă, lui Radu Filipescu, cel hăituit la sânge de băieții cu ochi albaștri ?!?… Poate că dacă ar fi aflat proveniența, Radu Filipescu chiar ar fi scuipat vinul, de scârbă, înainte de a se teme că va fi otrăvit.

Există și o a treia posibilitate: proza d. Liiceanu e de mare finețe și subsemnatul prea necioplit beletristic ca s-o prizez. Dacă-i așa, atunci Uniunea Scriitorilor ar trebui să renunțe la a-l mai nominaliza în fiecare an pe „Cărtărăscu”, înlocuindu-l cu Gabriel Liiceanu ca propunere a României la Nobelul pentru literatură.