Un Guvern care pornește prost
Tabloul întâi. O mână de oameni în costume scrobite coboară din limuzinele de serviciu la scara Parlamentului. Ei sunt Guvernul imaculat, gata să conviețuiască de acum înainte cu vulpile bătrâne – de la generalul Izmană la comandantul trupelor de morți la referendum – care s-au înfipt, la umbra lor, mai bine în scaune. Sătui de scheme politice fosilizate, mai preocupați să ne trăim adolescența până la 30 sau 40 de ani decât de aranjamentele lor încâlcite, am primit, pesemne, „ceva nou” în care e obligatoriu să avem încredere.
Începe testul. Aurelia Cristea vrea Dialogul Social. Până să-i iasă, dialoghează cu parlamentarii prin fițuici împinse fără perdea de fostul ministru Maria Grapini care oferă din preaplinul său. „Numiți trei sindicate din România”, i se cere. Doamna ministru înclină din cap și scrie cu sârg după dictarea sufleurului din dreapta, consilier la Minister. La urmă, se justifică: „Dar dacă dânșii au simțit nevoia…”
Bogdan „Coco” Stanoevici e actor. Vrea și el ministru. I s-a găsit un post călduț, la Românii de Pretutindeni. „Românii din Serbia sunt vlahi”, zice ritos. „Iar dumnevoastră sunteți varză de Bruxelles”, vine verdictul, căci sârbii tocmai asta vor.
Ioana Petrescu calcă șovăielnic pe tocuri aurii. Vrea să arate că poate lua Finanțele, chiar dacă n-o cunosc baronii. La cât costă o pâine, însă, se blochează.
Răzvan Cotovelea are obraz subțire și mii de ore petrecute între dosarele pentru Bruxelles. E bun în vorbe: „Trebuie gândite facilități fiscale în domeniul IT”. La fapte, însă, e mai complicat. Ce se întâmplă cu cele trei sferturi din computerele instituțiilor publice pentru care nu mai avem licențe? „Facem un audit”, desigur. Atât de simplu se iau Comunicațiile.
Pentru Rovana Plumb Ministerul Muncii e doar un job provizoriu până la postul de comisar european la care visează. Are însă planuri mari: „580.000 de oameni vor fi scoși din sărăcie”. Dar ce înseamnă om sărac? „Voi anunța”, răspunde fără să ezite.
20 de milioane de inși, 5 milioane de contribuabili, 580.000 de oameni săraci. Nu au fețe, nu au glas. Există sau subzistă în statistici. Sunt cifre și potențiale voturi pentru încă un guvern care începe prost – o armată pestriță de versați și de neștiutori, de oameni educați amestecați printre trișori, de habarniști și șacali camuflați în vitrină după o tânără cu doctorat la Harvard și o olimpică adevărată.
Tabloul al doilea. Un președinte de stat se uită, cum obișnuiește, la televizor. Nimic din cele de mai sus nu-l deranjează. I-a tot ținut pe tușă din alte motive, cu predilecție electorale. Cartea naționalistă, jucată bine, îi poate ridica, cu vreo două procente, partidul de buzunar.
„Vreau să văd că ajunge în Parlament programul de guvernare și este acceptat cu o largă majoritate. Trebuie trecute și obligațiile cu privire la steagul secuiesc și cele cu privire la Universitatea în limba maghiară”. Zâmbește cu șiretenie căci strategia n-are cusur. În monolitul Puterii celuilalt, a găsit o fisură: ori îl pune pe eșafod în propriul partid, ori, din start, în corzile UDMR. „La doi contra unu, dezbină-i”, sună învățăturile chinezului Sun Tzu, în vechea „Artă a războiului”.
Ceea ce pare să fi uitat însă președintele e faptul că el însuși a promulgat o lege ce face inutilă asumarea pe care azi o cere. Prin Legea Educației 1/2011, UMF Târgu Mureș are deja asigurat statutul de universitate multiculturală și multilingvă, română și maghiară în care să se constituie secții/linii cu predare în limbile minorităților naționale. Ceea ce lipsește e calea acreditării rapide a unui Departament separat, o miză financiară și de influență în rândul medicilor, dincolo de simpla respectare a dreptului monirității. Cât despre steagul secuiesc, Ordonanța 53 permite din 2002 oricărei autorități publice locale să folosească însemne proprii, nefiind interzis niciun tip de drapel astfel asumat.
Școlit în armată, președintele știe însă, pesemne, tot de la Sun Tzu, că „întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie” (Punctul 17, Articolul I) și că atunci când ești tot mai departe, e musai să-ți faci inamicul să te creadă aproape.
Tabloul al treilea. O femeie subțire trece strada cu un copil de nici cinci ani agățat de poala rochiei altădată negre. O mână îi stă încleștată în fusta ei. Cealaltă ține strâns o pâine albă. Costă exact 80 de bani. În ochii lor, e sărăcia. În ochii lor și-n mâna insului masiv care ținea chioșcul din colț și care vinde acum, aduse de acasă, vechituri înșirate pe asfalt. În mâna lui și-n casa celor de la sate care nu-și mai pot lucra singuri pământul, dar n-au nici cui să-l dea, căci toți cei tineri au plecat spre Vest, la alți bătrâni care-i plătesc regește. Așa arată sărăcia. E locul acela comun în care în mai puțin de două luni se vor tranzacționa voturi contra ulei, făină și pui congelați.
Sunt trei tablouri și, în mod bizar, o țară. Alături e o alta, într-un război adevărat.