Un loc de joacă numit România

Am cunoscut gradul maxim de implicare comunitară în urmă cu vreo zece ani, când am fost ales în lipsă șef de scară. Venirea mea la putere s-a produs pe fondul unui vid de autoritate generat de luptele interpalier, finalizate cu strigăte, uși trântite și amenințări cu Tribunalul. Era nevoie de o schimbare („Să vină și tinerii, să mai conducă și ei…”) și de o nouă viziune („În blocul ăsta nu s-a mai dat o bidinea din 1964″). Un comitet format din cele mai destoinice vecine a fost desemnat să-mi aducă la cunoștință marea hotărâre a divanului ad-hoc care a avut loc în scara blocului, într-o după-amiază de duminică a anului 2003. Încercările mele timide de refuz („N-am timp, doamnă, eu ajung foarte târziu acasă, știți, la serviciu…”) au fost înfrânte de insistența doamnei Băluță, care mi-a prezis în ceașca de cafea un destin mare: eu aveam să fiu liderul providențial care urma să scoată scara C din obscurantismul ghenei de gunoi mereu înfundate și s-o ducă în secolul termopanului și al centralei termice de apartament.

Am încercat, vă rog să mă credeți că am încercat. M-am învoit de la serviciu ca să fac ședințe statutare, în care cetățenii să-și spună tranșant păsurile și în care să identificăm soluții la problemele stringente ale blocului. După trei ședințe m-am lăsat păgubaș. Oamenii se dușmăneau istoric și nu puteau să vorbească decât unul peste altul. Proiectul meu de societate („Un bloc mai deschis la culoare, oameni mai veseli”) a fost îmbrățișat la nivel de principii generale, însă s-a împiedicat în detalii. Să fie mai deschis la culoare, dar ce culoare alegem? Deloc veseli, vecinii mei au început să se certe ca la balamuc pe culori, motiv pentru care, după a treia încercare de a obține democratic o culoare, am închis brusc discuția, am abrogat orice fel de ședință și mi-am impus propria paletă: „A se zugrăvi scara blocului în alb și albastru, ca marea”. Da, au existat proteste („Cum să vopsim în albastru? Suntem bătrâni, ne facem de rușine…”), da, opoziția s-a regrupat la etajul doi și da, aceeași opoziție a eșuat lamentabil pentru că tandemul dintre dl. Roșu și dl. Barbu s-a rupt. Din cauza unor ghivece cu mușcate pe care dl. Roșu le întinsese peste teritoriul dlui Barbu, cei doi se urau prea mult ca să meargă într-un proiect comun. Și unde mai pui că nici măcar ei doi nu se puseseră de acord în privința culorii în care trebuie vopsit blocul.

Acum, translatați această mică anecdotă de la scara C la o scară mult mai mare, să zicem România. Nu vi se pare că țara este locul lor de joacă? Nu vi se pare că, rând pe rând, Traian Băsescu, Victor Ponta și Crin Antonescu joacă în același timp și rolul șefului de scară, și al opoziției de la etajul doi? Poate de aceea pe cât de mari sunt aspirațiile anunțate pompos (avem chiar un minister al „Marilor Proiecte”), pe atât de mici realizările. Fală mare, traistă goală. De aici și ridicolul acestei guvernări bizare în trei.
Iar situația este generalizată. Nu putem niciodată ajunge la un acord pentru că micile istorii interpersonale, micile dușmănii, micile meschinării nu ne lasă să ducem la îndeplinire visele noastre mari. Politicienii sublimează această imposibilitate genetică a românilor de a lucra unii cu alții.

Nu vi se pare absurd ca un premier să declare că nu susține un proiect doar pentru că dușmanul său, președintele, a spus că-l susține? Sau invers? Nu vi se pare penibil că de fiecare dată când ies în conferințe „extraordinare” tot ce fac e să spună că nu pot face nimic din cauza celuilalt? Numărați de câte ori pronunță premierul numele lui Traian Băsescu, chiar și într-o intervenție telefonică de 1 minut la TV. Numărați de câte ori îl pomenește președintele pe Victor Ponta într-o banală conferință la Cotroceni. S-au găsit tusea și junghiul. Își ascund impotența de a face lucruri concrete într-o logoree perpetuă, chipurile în luptă politică. O incontinență de vorbe ține loc de guvernare. Oamenii aceștia pur și simplu nu știu să construiască nimic. Iar pentru diversitate, în pomelnic intră zilnic și Crin Antonescu, marele cârmaci al vorbelor goale.

Vopsiți naibii blocul ăla. Lumea s-a săturat să vă audă deschizând gura doar ca să vă înjurați între voi. Nu vă e jenă să vă purtați toți de parcă ați fi într-o continuă opoziție? Băsescu, Ponta, Antonescu – acest Triunghi al Bermudelor în care România dispare bucată cu bucată.

PENTRU COMENTARII, VĂ AȘTEPT PE PAGINA MEA DE FACEBOOK