Un moment de furtună perfectă: legile justiției, codurile penale și ideea de anticorupție

Dacă ne întoarcem un pic în timp, vedem că primăvara lui 2016 a fost momentul când elanul practic al luptei anticorupție și-a găsit și o expresie teoretică pe măsură: era OUG 18, care modifica și completa consistent (peste 150 de prevederi) Codul penal, Codul de procedură penală și Legea 304 de organizare judecătorească. Ordonanța era motivată de intenția ministrului justiției, Raluca Prună, de a pune de acord CP și CPP cu unele directive europene și cu deciziile CCR apărute în precedenții doi ani, de când intrase în vigoare noul Cod penal. Această motivație a și explicat trecerea rapidă a modificărilor, prin OUG. În realitate însă, o parte din modificări nu se refereau la deciziile CCR ori la directive europene, ci exprimau filozofia dominantă de atunci a statului român în privința sistemului de justiție, cu întoarcerea la o abordare represivă, de mână forte, cu majorări semnificative de pedepse pentru anumite infracțiuni și cu puteri suplimentare acordate procurorilor.

De aceea, ordonanța a fost criticată la vremea ei. APADOR-CH dezaproba, de pildă, abilitarea procurorului de a cere direct de la bănci, fără încuviințarea judecătorului, datele financiare ale unei persoane, ori abrogarea prevederii prin care inculpatului i se aduc la cunoștință imediat după arestarea preventivă motivele arestării. Au obiectat și profesori de drept, cum ar fi Valerian Cioclei, care a remarcat prevederea că acolo unde faptele penale au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege se majorează cu jumătate, ceea ce face ca în cazul unor infracțiuni de furt calificat sau tâlhărie, pedepsele maxime să ajungă la 15-18 ani de închisoare, mai mult chiar decât la o infracțiune de vătămare cauzatoare de moarte. Cât privește rațiunea pentru care noul Cod penal a redus limitele de pedeapsă – o reducere pe care OUG 18 a anulat-o apoi sistematic -, procurorul Irina Kuglay (cea pe care ne-o amintim ca reprezentant al Parchetului General la o dezbatere privind OUG 14/2017 de unde a fost dată afară de Șerban Nicolae) arăta încă din 2014, explicând spiritul noului Cod penal, că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția pentru combaterea criminalității, întrucât atunci când infracționalitatea crește sau nu scade, cauza nu sunt pedepsele prea mici, ci fie ineficiența organelor de urmărire penală, fie durata îndelungată a proceselor.

Am pomenit mai pe larg de OUG 18 fiindcă obiecții precum cele de mai sus și le mai amintește puțină lume: nefăcând parte din vacarmul politic, discuțiile specialiștilor nu stârnesc interes în rândul publicului, pentru care singurul lucru important e ca infractorii din societate să fie condamnați și să-și ispășească pedeapsa. Cum aceasta se întâmplă însă uneori surprinzător de greu, fie că e vorba de dosarele unor violatori mediatizați sau ale unor politicieni, apar reacții de exasperare și ideea aproape automată că soluția ar fi înăsprirea pedepselor – o idee mereu gata să fie exploatată de politicienii cu aplecări mai despotice sau mai populiste, de la Raluca Prună cea cu OUG 18 și până la ex-premierul Mihai Tudose, care găsea că în cazul pedofilului din poliție ar trebui aplicată pedeapsa cu moartea, ba chiar se felicita că are curajul să susțină așa ceva într-o UE care a înțeles de multă vreme că trebuie să renunțe la pedeapsa cu moartea.

ACTUALITATE Vasile Bănescu omagiază martirii Revoluției, în contextul situației actuale: „România subminată educațional, în rânjetele populismului trădător”

18:04

ACTUALITATE Victor Ponta: „Angajații ROMÂNI de la Mar-a-Lago sunt cei mai buni ambasadori ai noștri”

18:00

Așa se face că, în materie de justiție și de reformă a legilor ei, România pare a trăi o zi a cârtiței imposibil de depășit: ceea ce părea bun câștigat în 2009, când a fost redactat noul Cod penal, sau în 2014, când a intrat în vigoare, a fost uitat în 2016 și rămâne uitat și acum, iar cei care încearcă să pună problema din nou în termeni corecți nu reușesc decât să discrediteze termenii respectivi, din cauza lipsei lor de credibilitate și de inteligență. A fost cazul întâi cu legile justiției: și opoziția, și președintele au fost de acord că niște legi datând din 2004 nu pot fi privite ca sfinte moaște și că suportă ameliorări, însă furia răzbunătoare cu care oamenii PSD au combătut numeroase prevederi considerându-le exclusiv din perspectiva politicianului vizat de DNA a generat o reacție la fel de furioasă din partea parchetelor care, cu susținerea străzii, au reușit să prezinte situația în așa fel încât modificarea legilor justiției să pară un act de dictatură ce va duce la scoaterea României din UE. N-a câștigat nimeni din asta: România a pierdut un an de reformă economică, PSD a pierdut ocazia de a depăși rolul de veșnic avocat al corupților, justiția a pierdut ocazia de a-și actualiza legislația, iar societatea civilă aproape a pierdut capacitatea de a mai judeca din unghi civil (și nu penal, ca potențiale motive de arest și dosar) acțiunile instituțiilor statului și uneori chiar ale semenilor civili.

Același lucru tinde să se petreacă acum cu codurile penal și de procedură penală, care trebuie să integreze până în aprilie nu doar deciziile CCR rămase până acum neonorate, dar și directiva UE din 2016 privind prezumția de nevinovăție, ceea ce deschide posibilitatea ca, dacă dezbaterea se prelungește, să apară iarăși soluția unei ordonanțe de urgență, ca în 2016. Deja de azi încep protestele de stradă pe tema codurilor penale, care se anunță următorul motiv al disputelor, odată ce legile justiției au început deja să fie corijate de CCR (ultimele contestații urmează să fie discutate la 13 februarie). Această inflamare nouă se petrece nu fiindcă ar fi ilegală soluția unei OUG pentru codurile penale sau fiindcă directiva europeană e ceva care merită combătut, ci fiindcă deja există precedentul, de o stupizenie și obrăznicie rară, al proiectelor de modificare a CP și CPP inițiate recent de Cătălin Rădulescu și semnate de 40 de parlamentari PSD, prin care parlamentarii și aleșii locali nu mai pot fi cercetați pentru infracțiuni prevăzute în CP, fiindcă nu mai sunt considerați funcționari publici; aceleași proiecte abrogă prevederea din CP care pedepsește folosirea abuzivă a funcției în scop sexual.

Ceea ce spuneam mai sus despre discreditarea unor principii bune se aplică și aici din plin: expunerea de motive a uneia din inițiative arată, corect, că în România există cel mai greu regim sancționator din UE, ținând cont că la noi media pedepselor este de 7 ani, pe când în UE este doar de 1 an. Numai că, raportat la conținutul propunerilor, la obtuzitatea argumentelor cu care Rădulescu le-a comentat public și la ridicolul de care s-au acoperit restul semnatarilor când au încercat să se delimiteze de ele și să pretindă că de fapt ei n-au fost niciodată de acord cu așa ceva și au semnat din greșeală (de reținut că între ei se află și actuala ministră Natalia Intotero, și potențialul prezidențiabil Liviu Pleșoianu), e greu de pretins publicului să mai distingă între ce e just și ce e greșit și să sprijine vreodată inițiative care ar invoca pedepsele prea mari din CP. Și e greu de pretins și unui politician sau specialist să îndrăznească să se expună furiei publice, dacă ar îndrăzni să explice că România ar trebui să tindă spre o viziune penală modernă, unde accentul nu se mai pune pe sentințe de zeci de ani de închisoare, ci pe metode de executare a pedepselor care să favorizeze reintegrarea în societate și scăderea ratei de recidivă.

Iar furia aceasta tot a crescut, nu doar din cauza scandalurilor pe marginea legilor justiției și a codurilor penale, ci și din cauza celui mai nou element al „furtunii perfecte”: dezamăgirea față de bilanțul luptei anticorupție, evidențiat de eșecul straniu al dosarului Microsoft (mai exact al părții din dosar cu miniștri PSD) și de ușurința cu care DNA a expediat eșecul dând vina pe procurorul de caz. Unii dintre susținătorii constanți ai luptei anticorupție, reprezentanți ai societății civile, au început să se întrebe dacă grija exclusivă de a proteja DNA de atacurile „penalilor” și ideea că nu e niciodată momentul să critici sau să pui la îndoială performanța instituției, de teama de a nu părea că te-ai dat cu corupții, au fost de fapt dăunătoare și au întreținut iluzii. Cum spunea pe Facebook Ana Otilia Nuțu, analist la Expert Forum: „Din păcate, n-a fost nicicând momentul. Dacă se făcea critică lucidă de-a lungul timpului, cu dosarele Ponta-Blair, Greblă, Georgescu, Nițu, Oltean, Rușanu, Oprescu, dosarul neconstituțional pe OUG13, dosarul alegerilor din 2014 șamd, poate nu se ajungea aici.”

Un astfel de eșec ar putea fi folosit constructiv, pentru trecerea la o fază adultă a discuției, de unde lozincile și gândirea în alb-negru să înceapă să dispară, la fel ca și demonizarea mecanică a oricărei idei de modificare a oricărei legi care privește justiția. Există încă șansa de dezbatere civilizată și există propuneri diverse de adaptare a directivei europene – merită studiat, de exemplu, textul Codului de procedură penală publicat de Uniunea Națională a Barourilor cu amendamentele depuse de PSD-ALDE, UDMR, Baroul București și senatorii PNL Alina Gorghiu și Daniel Fenechiu. Doar să mai fie suficienți oameni care să vrea să procedeze constructiv. Altminteri, furtuna perfectă își va face efectul, dezgustând pe toată lumea și de idealul anticorupției, și de speranța că eficiența justiției ar mai putea fi vreodată ameliorată. Iar din epoca noastră vor rămâne numai poze cu manechinele lui Dragnea și Tăriceanu în zeghe, agitate la protestele din Piața Victoriei – fantasme copilărești, care au consumat energia credulilor cam la fel cum au consumat-o țepele lui Băsescu din Piața Victoriei sau stadioanele lui Vadim pline cu corupți aduși să fie executați în văzul poporului.