Isaac Bashevis Singer – un mare scriitor, care a avut curajul nebunesc de a-și scrie opera, din inima New Yorkului, în idiș.
„O limbă a exilului, fără țară, fără frontiere, nesusținută de nici un guvern, o limbă care nu conține cuvinte care să desemneze armele, muniția, exercițiile militare, tacticile de război. O limbă care a fost disprețuită în aceeași măsură de evrei și de neevrei” (discursul de acceptare a Premiului Nobel).
M-am apucat să recitesc poveștile cu Ghimpl Netotul, convorbirile lui cu diavolul, căutându-mi răspuns la toate întrebările:
„Dar, întreb eu, Dumnezeu există?… Zice el: Nici Dumnezeu nu există… Zic eu: Ce există atunci?… Zice el: O mocirlă adâncă”.
Strigătul lui Ioină Meir, hahamul: „Șalul de rugăciune și filacterele? Nu mai am nevoie de ele! Pergamentul e jupuit de pe vite. Cutiuțele filacterelor sunt din piele de vițel. Toraînsăși e scrisă pe piele. Totul e clădit pe vite tăiate. Tată din ceruri, ești un haham! Ești un haham și un înger al morții! Lumea întreagă e un abator!”.
Nu in ivrit, ci în idiș, limba omului, te poți certa cu Dumnezeu pe săturate, ca la poarta shtetl-ului.
„- Am impresia că întreaga omenire a căzut într-o capcană. Nu mai poate merge înainte și nici da îndărăt. Iar noi, evreii, vom fi primele jertfe.
– Vreți să spuneți că e sfârșitul lumii? Exact așa crede și tata. Dar în ce constă, în fond, evreitatea? Ce sunt evreii?
– Evreii sunt un popor care nu poate să doarmă și nu-i lasă nici pe alții să doarmă.
– Asta, probabil, din pricină că au conștiința încărcată.
– În schimb, ceilalți nu au deloc conștiință”.