Unirea Bisericilor – o utopie pioasă

Am citat din „Noua mărturisire de credință împotria panereziei ecumenismului”, redactată la schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos, ca o întărire a celei vechi, din 2009, emanată atunci de Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși. Ambele documente – acesta din 2015 și cel din 2009 – exprimă tranșant aceeași poziție: „Dezaprobăm ca panerezie și respingem în mod public ecumenismul sub toate formele sale”. Mărturisirea de la Prodromu continuă pe același ton intransigent: „Declarăm public faptul că așa-zișii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe care fac compromisuri dogmatice și acte liturgice, care au fost condamnate de Canoanele Bisericii, se reprezintă doar pe ei înșisi, nu ne reprezintă pe noi, credincioșii Bisericii Ortodoxe și nici Biserica în pliroma (plenitudinea, în sensul de dezoltare desăvârșită, n.m.) ei.

Încep astfel și nu altfel, ca să vă vindec de iluzii.

Teoretic, ar fi cel mai bun moment din istoria ultimilor aproape o mie de ani ca romano-catolicii și ortodocșii să refacă unitatea sfâșiată prin schimbul de anateme din 1054, dintre Patriarhul Constantinopolului Mihail I Celularie și Papa Leon al IX-lea.

Suveranul Pontif, care astăzi a deschis Poarta Jubileului Milostivirii, a cerut chiar în debutul  ceremoniilor ca „relațiile dintre catolici și ortodocși să se inspire mereu din respect, iubire, iertare și coexistență frățească”.  Francisc are – ca nici unul dintre predecesorii săi – umilința necesară dialogului teologic și conștiința vie a necesității apropierii celor două Biserici, într-o lume în pragul catastrofei: „Cum putem vesti în mod credibil Evanghelia păcii care vine de la Cristos, dacă între noi continuă să existe rivalități și certuri?”

Gesturile și declarațiile simbolice ale Papei Francisc și ale Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, desfășurate la sfârșitul anului trecut și reînnoite în diverse împrejurări au sădit în suflete sămânța speranței. Problemele complicate ale lumii de astăzi nu pot fi rezolate decât în unitate de cuget și acțiune. (Glasurile celor doi arhipăstori s-au ridicat împreună pentru a dezvălui, bunăoară,  „situația teribilă a creștinilor și a tuturor celor care suferă în Orientul Mijlociu”).

Când, în mai 2014, la Ierusalim, cei doi întâistătători s-au întâlnit să marcheze îmbrățișarea din urmă cu o jumătate de secol dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora și ridicarea reciprocă a anatemelor, au declarat: „Întâlnirea noastră fraternă de azi este un nou și necesar pas pe calea spre unitatea la care doar Duhul Sfânt ne poate conduce: aceea a comuniunii în diversitatea legitimă”, ca „răspuns la mizeriile care continuă să chinuie lumea noastră (…), într-un context istoric marcat de violență, indiferență și egoism”.

Sintagma „comuniune în diversitate legitimă” nu e deloc pe placul anti-unioniștilor, care văd în ea „duhul sincretismului religios de factură new age”.

Împreună, Francisc și Bartolomeu I au semnat, în decembrie anul trecut, la Patriarhia din Constantinopol, o declarația comună, în care identificau „un ecumenism al suferinței”, ca piatră de temelie și „instrument eficace de unitate”.  Papa a mers mai departe, garantând că  „Biserica Catolică nu dorește să impună nici o condiție, în afara celei a profesiunii de credință comune. Suntem gata că săutăm împreună modalitățile prin care să garantăm unitatea necesară a Bisericii în condițiile actuale”.

„Spre restabilirea comuniunii depline la care tindem” cei doi, împreună, sunt gata să treacă peste diferențele dogmatice care separă cele două Biserici – lucru de neconceput, chiar în vremea minunatului Ioan Paul al II-lea, care îl avea în spate pe actualul Papă Emerit, Benedict al XVI, pe atunci inflexibilul prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței.

Francisc e dispus să pună în discuție dogma primatului papal, așa cum a fost formulată în Conciliile Vaticane. Cât despre Filioque (formulă a Simbolului de Credință catolic, care susține purcederea Sfântului Duh nu doar de la Tatăl, ca în Crezul ortodox, ci și de la Fiul – qui ex Patre Filioque procedit) aceasta e o dogmă care nu mai stârnește atâtea patimi, mulți teologi catolici renunțând la ea. Celelalte diferende – Purgatoriul (neadmis în Ortodoxie), folosirea de către catolici a pâinii nedospite la Sfânta Euharistie, celibatul preoților, prezența sculpturilor și a muzicii instrumentale (orga) în sfintele lăcașe – devin minore și lesne de acomodat.

Însă anti-unioniștii nici nu vor să audă, numind toate acestea, cu suveran dispreț, „minimalism dogmatic”.

Ceea ce stă acum în calea unității e chiar diferența de statut dintre cei doi: Francisc are putere de decizie pentru întreaga Biserică Romano-Catolică (deși, din acest punct de vedere nu se află mereu într-o situație confortabilă și, până la reformarea deplină a Curiei, mai are de întâmpinat destule obstrucții), în timp ce  Bartolomeu I are, în arhitectura autocefaliilor, puteri limitate care rarisim depășesc hotarele Fanarului.

Cea mai ostilă Patriarhului Ecumenic, Arhiepiscopul Noii Rome, e „A Treia Romă”, Patriarhia de la Moscova, care se referă la Bartolomeu I doar ca la un „primus inter pares” (primul între egali), oferindu-I, cu alte cuvinte, exclusiv la o „întâietate a cinstirii”. Polemica e veche și dură, Patriarhul Ecumenic considerându-se și un „primus sine paribus” (primul fără egali), ținând seama de competențele canonice pe care încă le mai posedă.

Acest gen de controverse amână, de 50 de ani, Marele Sinod Panortodox.

Curentul ortodox fundamentalist, prezent cu precădere în Biserica Rusă și Biserica Greacă, având ca vârf de lance Sfântul Munte, consideră că Biserica Ortodoxă este singura „Corabie a Mântuirii, Una, Sfântă, Sobornicească (Catolică, adică Universală, n.m.) și Apostolească, orice conciliere cu Catolicismul fiind o „erezie”, dacă nu chiar un demers „antihristic”.