USL, la testul de paternitate: „Ăsta, al nostru, al cui e?”

România în 2014 e o sumă de nume proprii, de instituții și de realități parțial televizate, ați putea crede. Greșit. România a rămas, mai departe, o sumă de anonimi. Unii care-și văd de treabă, cu ochii închiși la orice le depășește peretele de sticlă al corporației ori al familiei middle-class, alții care-și fac de treabă fiind, în continuare, oamenii cuiva, pilele ministrului sau recomandații Partidului, singurul nume propriu care contează.

Iar Partidul nu pune în funcție doar miniștri și secretari de stat, nu promovează doar parlamentari sau șefi de județe, nu se înfoaie numai la alegeri. Partidul numește directori școli și de spitale cărora le pierde urma, dar care lasă urme.

Institutul Oncologic București a rămas în decembrie fără ser fiziologic pentru dizolvarea citostaticelor, fără antibiotice, fără anticoagulant, fără leucoplast și fără comprese după ce, în noiembrie, directorul numit de fosta putere PDL a fost înlocuit cu cel al mai noii orânduiri USL-iste.

La vedere – agitație, presă, anchetă de la Minister. Dr. Ana Maria Nițulescu, medic șef la Casa Națională de Asigurări de Sănătate de 13 ani, dar fără vreo legătură cu cel mai important centru oncologic din România până pe 12 noiembrie 2013, când ministrul Sănătății a numit-o interimar la IOB, s-a arătat – cum altfel? – surprinsă: „Abia am aflat și eu despre această situație. A fost o surpriză. Nu există stocuri de urgență. Și mă miră că nu avem materiale sanitare, știam că avem”.

În interior, Partidul s-a căutat el însuși de bube, să vadă de unde i s-a tras. „E incompetență! A cui e? Cine a numit-o?”, s-a strigat cu batista la gură în măruntaiele PSD. Revolta pornită de la Ecaterina Andronescu, liderul PSD București, s-a propagat, pe firele roșii ale coaliției, până la ministrul Sănătății. Povestea spune că Eugen Nicolăescu ar fi răspuns scurt: „Dar e omul vostru, de la PSD”. „Al cui este?”, s-au alertat PSD-iștii de la București ignorați la împărțire. „Al lui Nicu Bănicioiu (ministrul Tineretului și Sportului, n.red.)!”, mai spune legenda urbană cum s-ar fi încheiat istoria de Partid.

Suntem în ianuarie. Ce se întâmplă, dar nu se vede: PNL a închis gura PSD, iar managerul interimar – care nu cred că s-a cerut singur în funcție – a rămas în continuare, până la concursul de partid care, probabil, îi va oferi postul pentru patru ani.

Ce nu se întâmplă, dar, paradoxal, se vede: s-a făcut, desigur, o comisie de anchetă. Ministerul a tras câteva concluzii preliminare („management defectuos”, „problemele s-au datorat (sic!) lipsei de planificare și organizare din partea fostului management” , „lipsă de coordonare și comunicare”), după care a lăsat-o în coadă de pește, probabil până când scandalul va fi uitat.

Nu știu dacă ați trecut vreodată de zid, în curtea vecină Spitalului Fundeni. Vă doresc, oricum, să nu vi se întâmple, decât, poate, din curiozitate. La IOB nu te mai sperie nici subsolurile reci sau pe alocuri insalubre, nici așteptarea, nici câteodată disperarea. E o liniște adâncă, spartă rar de oameni uneori irascibili, alteori derutați, care se sprijină unii pe alții, care fac psihoterapie povestindu-și unul altuia pentru ce merită să mai lupte o zi, două, trei sute șaizeci și nouă. O lume în care medicii, cei mai mulți epuizați, însă reci și lucizi, nu cer nimic și primul semn rău e atunci când nici nu mai primesc. E acolo un ceas imaginar care bântuie toate mințile și trupurile obișnuite deja cu minunile și dependente de o schemă de tratament care nu poate fi rescrisă, cârpită, reinventată în funcție de stocuri. Iar ultimul lucru de care ar fi vreodată nevoie e un șef de spital, oricare i-ar fi numele, a cărui recomandare de la Partid să bată competența.

Numirea politică a șefului, de la minister până la magazia cu cartofi a internatelor școlare, e o practică recurentă și nesancționată de nimeni. Nici măcar la vot. Pentru că anonimii de bună-credință de mai sus, cei cu ochii deschiși doar la micul lor univers personal, au renunțat. Iar excepțiile se lasă ușor convinse de acești habarniști care se întreabă acum discret, la testul de paternitate, „Și ăsta, al nostru, al cui e?”, dar în campaniile electorale care stau să vină se pregătesc să iasă naivi, precum cerșetorii aceia care împrumută nou-născuți să înmoaie suflete miloase. Sunteți siguri că merită să ne resemnăm?