Valahia live – odiseea amărâtă

M-a trecut un fior când țiganul rob Carfin a rostit cuvintele descântecului pe care mi-l făcea bunica mea Ioana, cu scuipat întins pe tâmple, dacă mă durea capul. Sentimentul că văd imagini live din Valahia anului 1835, transmise parcă cu o cameră de luat vederi aruncată peste timp, care mă cuprinsese de câteva ori, a ajuns la maximă intensitate.

Așa trebuie să fi fost atunci, pe aici, parcă știu vorbele astea, oamenii ăștia, locurile, dintr-o copilărie fabuloasă, de secol XIX, a neamului meu, îmi spunea gândul dincolo de rațiune.

Acum, când scriu, și luciditatea e din nou stăpână, știința ieșită din comun a Aferim!-ului de a îmbiba ecranul cu zeama timpului rămâne principala calitate a filmului regizat de Radu Jude. O premieră în cinematografia românească, în genre-ul film istoric. Toate filmele cu acțiunea plasată în timp mai jos de sec. XX, de la Independența României, Munții în flăcări, Falansterul, Tudor, Haiducii, Cantemir-Mușchetarul român, trecând prin Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare 1475, Sentința, Mircea, până la Columna, Dacii, Burebista, arată ca niște înscenări, mai bune sau mai proaste, structurate din perspectiva secolului XX. Aferim! încearcă, și în bună măsură reușește, să fie de-acolo, nu despre.

Dacă aparatul de filmat ar fi existat în 1835, un Judele Radul, tânăr cineast de atunci, ar fi făcut acest Aferim!, pe care critica bonjuristă a vremii l-ar fi considerat un film „aievea”, „politicește dirept”!

Aferim! se mai deosebește de filmele istorice clasice, chiar și de unul remarcabil, cum este Tudor, al lui Lucian Bratu, cu acțiunea situată într-o perioadă apropiată, prin centrarea pe viață, nu pe eroi sau un supererou (este și motivul pentru care clasificarea filmului drept western, gen cu eroi, mi se pare neavenită). Filmul nu are prim-planuri, planul mediu e maximum de apropiere de personaje. Zapciul Costandin și fiul său, dorobanțul Ioniță, nu au nicio însușire specială, nu au carismă, nu fac acte eroice. Funcționează ca vehicule narative pentru această odisee amărâtă; tot căutându-l pe țiganul fugar Carfin, întâlnesc oameni și împrejurări din Valahia postfanariotă, o lume soioasă și cenușie, sperioasă și crudă, în care oamenii sunt vânduți, bătuți și futuți ca animalele – într-o secvență memorabilă, un copil se roagă tremurând dezbrăcat în mijlocul târgului să-l cumpere și pe el „cinstiții boieri”, că e „rob harnic și cuminte”; în alta, zapciul muncește la o curvă de han, de câțiva sfanți, ca la coarnele plugului.

Se conturează o moralitate socială pe care o recunoaștem ca etern românească: poți să minți, să înșeli, să dai mită, să înjuri și să lovești sărăntocii, după care, tu, om al legii, să pupi mâna boierului care taie oameni după pofta inimii sale, deși ai încercat să-i salvezi. Și să te consideri un model de cinste ce poate fi urmat de fiul tău…

Apropo de înjurături… V-ați închipuit vreodată cum ar arăta un incident în „trafic”, ca astăzi, pe DN1, cu „șoferi” care și-o zic la greu, în anul 1835? Vedem întruchiparea, vie, verosimilă și amuzantă, a acestei idei scenaristice, datorită rostirii actoricești impecabile în „slang„-ul epocii, dar și aparatului de filmat cu care Marius Panduru inventează în Aferim! o imagine alb-negru străbătută de griuri, adâncimi ale câmpului, stropi de lumină și pete de întuneric, comparabilă cu cea din Oscarul Ida.

Firește, Aferim! este corect politic în legătură cu asuprirea robilor țigani lipsiți de drepturi, cu antisemitismul preoțimii ortodoxe și cu violența „legală” a bărbatului față de consoartă. Dar nu în modul demonstrativ, clișeistic, propagandistic până la stupiditate din 12 ani de sclavie, mărețul Oscar 2014.

Țiganul lui Jude e un om de-atunci, o „cioară” adevărată, nu ca negrul de carton lucios al lui Steve McQueen, bineplăcut comitetelor antidiscriminare. Spre deosebire de românii care îl hăituiesc, Carfin, țiganul, este „european”, a văzut Parisul și Viena cu boierul…

Dar ideea maestră a lui Jude și scenariștilor săi este crearea senzației de real cu ajutorul extraselor din scrierile unor autori de secol XIX. Real din livresc, paradoxal, nu? Și totuși, situațiile și fragmentele de dialog preluate sau adaptate din Nicolae Filimon, Cilibi Moise, Anton Pann, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Ion Budai-Deleanu ș.a., ba chiar și din Cehov, își transferă excepționala expresivitate realistă literară în țesătura filmului: „Dracu șade grecește în curu smeritului”, „Dumnezeu ține atâția viermi pă sub pământ și noi nu putem să ne ținem unii pe alții dasupra”, „Cine doarme, nu-i e foame”, „Scuipă-ne și lasă-ne-n pace!”, „Țara geme sub tătari, pizda bea cu lăutari…”.

Sunt și momente în care Radu Jude pierde măsura și falsează: îl pune pe zapciu să filozofeze ce vor zice generațiile viitoare de el și de fiu-său sau să hamletizeze cu un craniu de cal în mână. Există și o gafă, destul de groasă: cucoana Sultana (Mihaela Sârbu, nu prea în apele ei în rol) i se adresează zapciului Costandin cu: „Bine, Carfine…”.

Altfel, actorii, Teodor Corban, Mihai Comănoiu, Toma Cuzin, bine aleși, calcă replica fără greș, stăpânind inflexiunile verbale „de epocă” și cuvintele arhaice, dificile (subtitrarea în engleză a unor asemenea dialoguri e chiar trădare, nu traducere; mă întreb ce-or fi înțeles spectatorii Festivalului de la Berlin din splendidul spectacol lingvistic, când nici românii nu știu ce-o fi aia huzmet, helbet, tacrir, ipolipsis, piroforii, pitac, besactea, mașala…).

O mențiune specială pentru „neprofesionistul” Alexandru Dabija: dacă ceilalți sunt foarte buni, Dabija este. Punct. Amețitoare întruchiparea cruzimii molcome, înecată în lihtis, în caftan, ciubuc, ișlic, a boierului Iordache, atât de pregnantă încât n-am să mă mai pot gândi de-acum la boierul român fără să îmi vină în minte pe loc ipostasul lui Dabija.

Cu un titlu turcesc, cinematografia română are, în sfârșit, un film istoric cu adevărat românesc. Care mă face să-mi simt strămoșii.

Ce altceva pot spune lui Radu Jude, Ada Solomon, Marius Panduru și întregii echipe decât: Aferim!