Viața la București, în decembrie ”89. Aviz amatorilor

Mă gândesc, ca într-o ficțiune, ca într-o altfel de întruchipare a lumilor orwelliene, că, în această clipă, există tineri, în România, care și-ar dori să trăiască în așa-zisul „comunism”; în așa-zisa „societate socialistă multilateral dezvoltată” – înșiruire de cuvinte obosite, golite de sens și conținut, rostite pe nerăsuflate, într-o bătaie de joc, continuă. La 24 de ani de la coborârea Golgotei; de la ultima umilință, de la ultima revoltă. Dacă e așa…

Ei bine, aflați că în iernile acelor ani, Bucureștiul devenea un teatru al umbrelor. Lumina farurilor unor mașini de oameni prea norocoși, ori prea rezistenți, posesori ai unei rații de benzină, obținută după 48 de ore de coadă infernală la pompă, se întindea pe pereții blocurilor, pe hainele oamenilor, pe caldarâm, spărgând, în răstimpuri, bezna adâncă a străzilor, demult neluminate. Îți recunoșteai vecinii după voce: „Tu ești, nea Nelule?!”, „Eu, măi, băiatule! Ce mai faci? Cum te descurci?”. Aceleași întrebări, rămase mereu fără răspuns.

Dacă ningea, deveneai brusc melancolic și frustrat. Retrăiai, spasmodic, amintirile copilăriei, cu mirosuri de cozonac, portocală, rom și țigară mentolată. Dacă erai copil, habar n-aveai ce însemnau toate astea. Îți era de ajuns Moș Gerilă, cu bomboanele lui fondante, tari ca piatra și cu ciocolată „albă”, care fusese neagră, în termenul ei de garanție.

Eram o populație fără chip; sau cu chipuri prelungi, redesenate grotesc în lumina lumânărilor, ca o procesiune în sus-ul și în jos-ul scărilor. O adunătură de orbeți, de umbre, de urme, de nume fără chip.

Aduceai cu tine, în casă, întunericul din stradă. Îl „încropeai” cu frigul aferent. Îți anchilozau mânile în apa rece, când curgea. Îți mai puneai o haină pe umeri, la indicații superioare de partid. Mâncai pâine – raționalizată -, cu vreun tacâm gelatinos de „petreuș” – ori vreun „adidas” cu fasole; și, când „prindeai”, o farfurie plină cu creveți prăjiți.

Ronțăiala te mai încălzea, ca boaba de porumb pe porc.

Te strângeai într-un fotoliu, cu o „canadiană” veche, lângă tine. Dacă fumai, fumai. Te împuțeai de tutun umed, iute, tăiat bădărănos de mare. Dacă beai, beai: o țuică de la vreo rudă de la țară, făcută pe furiș, în beci. Proastă și ea, fără zahăr, cu miere veche, de la câte-un „albinar”; sau vinișor de fructe – o borâtură acră. Berea, doar vara, la grădină.

Așteptai să se facă lumină. Să „dea drumul” la curent. Dacă aveai baterii – „ELBA” -, o lanternă și vreo carte, mai citeai. Așa am citit, de exmplu, „Arta conversației”, după ce am văzut piesa, la Bulandra, cu paltoanele pe noi…

Când „venea curentul”, îți distingeai familia: îți recunoșteai nevasta, vânătă de frig, copilul, făcându-și lecțiile îmbrăcat de săniuș, cu mănuși, gluga strânsă la gât și cizme de cauciuc. Atât mai trebuia, o răceală.

Dacă aveai noroc, era chiar familia ta. N-ar fi fost exclus să fi urcat la un etaj mai sus sau mai jos, să te trezești cu altă familie pe cap, trăitoare în absolut aceleași condiții cu familia ta – egal, absolut egal…

Dacă venea curentul, începea programul la tv; două ore de înjurături, pumni în ecran, amenințări, gânduri, scenarii pentru „cel mai iubit conducător”. Un fel de terapie…

Apoi, după „zece seara”, când se mai lăsa bruiajul, te cablai la „Europa liberă”, dacă mai aveai vlagă, dacă nu adormeai cu creierul înghețat, ca să vezi cum mai merge țara.

Așa am aflat, pe 15 decembrie ’89, cum ar fi azi, că la Timișoara se adunase lumea pe strada unui pastor, care vorbise nașpa de „regim”. Ne-am făcut cruce, ne-am rugat pentru ei, ne-am îmbrăcat de stradă, și ne-am dus să visăm, sub plapumă…

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK MARIAN SULTĂNOIU