Victor Viorel și Liviu – „K la METEO”

Canicula face ravagii: înmoaie inimile mai iute decât înmoaie asfaltul. Tocurile amintirilor se înfig adânc în atrii și ventricule, lăsând urme rotunde precum cele ale pungilor cu bule. „Plici!” – „Plici”, pliciuie înlăuntrul interimarului gândurile de prietenie non-facebook.

„În ultima perioadă, când asupra lui Victor politica a adunat nori grei, prietenul meu a început să dea semne de răceală. Sunt convins că presiunea în care a lucrat în ultima vreme l-a făcut să-și piardă calmul și echilibrul, iar acest neprețuit prieten al meu mi-a creat impresia că, dintr-o dată, ne-am răcit”, ne scrie, fierbinte, Liviu (Dragnea), pe pagina sa de Facebook.

E limpede că îl chinuie dorul de prieten, și remușcarea, odată trezit din crâncena luptă cu instabilitatea fronturilor atmosferice la vârful PSD. E remarcabil crescendoul dramatic în exprimarea prăbușirii temperaturii celor doi.

JUSTIȚIE Fostul lider al grupării Sportivilor, unul dintre cei mai periculoși infractori, a fost EXTRĂDAT din Italia și este încarcerat în Penitenciarul Rahova

00:39

ÎN OPOZIȚIE Rectorul SNSPA, Remus Pricopie: „Este bine că USR nu a intrat la guvernare. Asta era o altă idee total greșită ca toți să aibă un singur candidat”

00:17

De la remarca „… prietenul meu a început să dea semne de răceală„, la aceea în care arată că „… acest neprețuit prieten al meu mi-a creat impresia că, dintr-o dată, ne-am răcit„, autorul dramoletei ne deschide, „involuntar-subliminal”, perspectiva către înțelesul faptelor – mai întâi s-a răcit Viorel; apoi, spre sfârșitul frazei, s-au răcit amândoi.

Cu toate acestea, Liviu se autoflagelează, chinuit de propria-i vină, dezvoltând un tablou generos al vinilor prietenului său.

„E vina mea că acest lucru s-a întâmplat, fiindcă eu, fiind cu zece ani mai mare, ar fi trebuit să înțeleg mai repede decât am făcut-o. Am crezut că prietenii nu se lasă unul pe celălalt în nedumerire, că prietenii își telefonează oricât de grave ar fi împrejurările, că prietenii își cer unul altuia ajutorul la greu. Ei bine, fiindcă tânărul meu prieten a făcut câteva gesturi anapoda, pentru că a părăsit o vreme toate aceste reguli ale prieteniei, m-am grăbit să-i fac reproșuri în public. Aceste reproșuri erau izvorâte din îngrijorarea mea pentru situația partidului nostru, dar înțeleg acum că era mai bine să nu le fac”, se tânguie Liviu, punându-și în cap cenușă de bețișoare parfumate.

Inevitabil, pe la mijlocul melodramei, apar trimiteri la acuzația de „trădare”, care îl vizează personal, și căreia-i răspunde gingaș, învăluind-o în mătasea vorbelor, ca-ntr-o gogoașă.

„Am auzit cuvântul trădare, și, probabil, îl voi mai auzi. Cei care mă cunosc știu că acest cuvânt, dacă a existat vreodată între noi doi, nu se referă la mine. Sânt un provincial sentimental, cu păcatele și cu limitele lui, iar prietenia e o limita pe care m-am străduit mereu să n-o încalc”.

Pasajul este legat, fără modulație, de momentul slobozirii „săgeții multiple”, veninoase, către omoplații celor care nu-l iubesc, și care, foarte posibil – potrivit unei declarații a neprețuitului prieten -, ar urma să-i ceară demisia.

„Am mai fost acuzat că am colaborat cu binomul. Orice ar însemna asta, vreau să precizez că am colaborat și cu DNA, atunci când am fost anchetat, am colaborat și cu instanța, atunci când am fost judecat și condamnat. N-am opus rezistență, am fost sincer, m-am comportat că un cetățean responsabil și acum, în timp ce aștept sentința de la Înalta Curte, vă asigur pe toți că voi fi la fel de cooperant„.

Finalul e o aversă de duioșie și un potop de lacrimă.

„Într-un partid și în lupta politică, în general, sunt orgolii, sunt interese, sunt vanități și sunt multe ocazii de a te simți ofensat. N-am vrut să candidez la președinția interimară a PSD pentru a regla conturi, ci, pur și simplu, pentru că așa am crezut că e mai bine pentru partid. Eu sunt aici, partidul nu pleacă nicăieri, sentința mea se apropie – totul, în ceea ce mă privește e la fel că înainte de a fi ales. Cei care vor veni după mine în fruntea PSD mă vor judeca după merit”. Am zis!

În sfârșit, ideea esențială care se desprinde din „lucrarea” lui Liviu este nobilă și înălțătoare.

„Prietenia mea pentru el este azi intactă. Îl asigur că, oricât de grea i-ar fi povara pe care a ales s-o poarte, eu o să-i stau mereu alături cu vorba și cu fapta”.

Ei bine, de când a „spus” vorba asta, atât de frumos, nu-mi mai iese din cap figura autorului, stându-i alături lui Geoană, omul pe care l-a ajutat să ajungă „Președintele unei singure nopți”.