Viorica, Bibi, agenții Mossad și atacul terorist dejucat la Washington

Zborul Vioricăi pe ruta București-Washington fusese lipsit de incidente majore. Doar la aterizare trecuse prin ceva emoții când comandantul navei anunțase o scurgere de kerosen și oprise temporar ambele motoare.

Ajunsă pe pistă, lângă scara avionului, pacienta Micului Pentagon se uită după mașina ambasadorului George – un Logan decapotabil cu numărul B-69-SRI. Inutil. Mașina lipsea. În locul ei, diplomatul îi trimise SMS: „Am rămas blocat în trafic. Vine cineva de la Mossad să te preia”. Dezamăgită, însă optimistă, femeia se așeză la marginea pistei cu fundul pe geamantan și mușcă din sendvișul cu salată boef pe care și-l pregătise de-acasă.

Doar că nu apucă să-l mănânce. Un elicopter silențios apăru deasupra ei la mică înălțime și-i zburli coafura. Se uită în sus, contrariată. Doi indivizi din trupele de comando (pe spatele cărora distinse inscripția MOSSAD) lunecară pe frânghii, o apucară de mâini și o săltară cu tot cu bagaj. Elicopterul țâșni spre înaltul cerului înainte ca femeia să intre în aparatul de zbor. Rămasă cu picioarele pe-afară, râse când văzu cum pantoful drept căzu în gol, undeva în livada de migdali din preajma aeroportului.

Unul dintre agenții Mossad (care învățase românește după o excursie cu școala la Deveselu) se oferi să-i dea ghetele lui speciale, pentru spioni; printr-o simplă apăsare la nivelul șireturilor se transformau în pantofi eleganți de damă marca Hugo Boss.

– Bine ați venit la Washington! îi spuse Vioricăi, puțin jenat că i se vedea degetul mare de la picior (ieșit prin gaura de la ciorap).

– Unde mergem? îl întrebă femeia ștergându-și salata boef din colțul gurii.

– La Spitalul Happy Trump’s Days. Vă deranjează?

– A, nu! Deloc… Dimpotrivă.

În câteva minute aterizară pe acoperișul spitalului, iar Viorica fu preluată de doi bodiguarzi în pantaloni scurți, maieu și ochelari de soare. Păreau de la Secret Service, dar la fel de bine puteau fi și de la Muzeul Național al Indienilor Americani.

– Știți ceva despre ambasadorul George?

Bărbații se făcură că plouă. Fie nu pricepeau românește, fie primiseră instrucțiuni clare să nu discute cu înaltul oaspete.

Coborâră cu liftul la etajul trei, unde Viorica scoase capul pe fereastră. Curtea interioară semăna destul de bine cu cea a Micului Pentagon. Pacienții ieșiseră să fumeze, jucau table, baseball și lapte gros. De la distanță îl recunoscu pe Kit, alias Jon Snow din Urzeala Tronurilor. Bărbatul era în pijamale, se străduia să introducă un șobolan într-o sticlă de bere. După trei încercări ratate, se enervă și sparse sticla de capul unui gardian.

„Este fix ca la noi!” își spuse Viorica entuziasmată, apoi continuă traseul până la destinația finală – biroul doctorului Bibi. Fu puțin surprinsă să descopere că acesta avea cabinet de consultații inclusiv în spitalul președintelui Donald.

Doctorul îi sărută mâna, trase pe nas o linie de xanax și o îndemnă pe Viorica să-l imite.

– Cum ți se pare Washington-ul, draga mea?

– Sincer, nu mă dă pe spate. Mie îmi place Dubaiul. Este mai cald și găsești cămile peste tot. Apropo, știi ceva de George?

Bibi își aprinse un joint. Își scoase cravata și renunță la cămașă.

– Care George, ambasadorul vostru sau miliardarul nostru? Ha, ha, ha!

– Ambasadorul, normal! Ce glumă-i asta, Bibi? Tu chiar vrei să mă faci să mă simt proastă?

– Deloc, scuză-mă… Lasă-l pe George, n-avem treabă cu el. Uite de ce te-am chemat…

– Sunt decât ochi, balcoane și urechi.

Femeia își desfăcu trei nasturi de la taior. Luă Talmudul de pe biroul doctorului și își făcu vânt cu volumul gros, învelit în piele ecologică.

– Ce zăpușeală, monșer! Funcționează aerul condiționat?

– Funcționează, dar facem economie la curent… Ai grijă cu cartea aia, țin foarte mult la ea.

Distrată, Viorica o scăpă din mână. Dintre filele Talmudului zburară câteva bancnote cu figura lui Benjamin Franklin. Pacienta Micului Pentagon le strânse iute și le făcu loc în decolteul larg.

– Poți să le păstrezi, am destule, îi zise Bibi, distrat de gestul femeii.

Pe urmă scoase din buzunar un bilețel împăturit.

– Te rog să citești chestia asta la conferința IPAC. Doar așa vei reuși să repui spitalul vostru pe harta lumii.

Un pic circumspectă, Viorica își căută ochelarii și introduse mesajul pe Google translate.

Făcu ochii mari.

– Și cu pacienții din țările arabe, cum rămâne, doctore?!

– Noi avem o vorbă, Viorico. Nu poți forța pe cineva să te iubească sau să-ți împrumute bani. Însă, aș completa eu, îl poți forța să te respecte… Ne ocupăm de asta, stai liniștită. Prietenii mei sunt și prietenii tăi.

Femeia nu avu timp să interpreteze vorbele lui Bibi. Ușa se dădu în lături cu zgomot. În cameră năvăli un bărbat în negru, cu cagulă pe cap, înarmat cu pistol AK-47. Purta la brâu centură cu dinamită.

– Allahu Akbar!
Puse arma la tâmpla Vioricăi și apăsă pe trăgaci. Apoi, mai apăsă o dată. Fără vreun efect. Scos din minți, intrusul zvârli pistolul cât colo și declanșă explozibilul de la brâu.

– Allahu Akbar, măi!

Iarăși dădu greș. Se uită, furios, spre doctorul Bibi.

– Ce căcaturi mi-ai vândut măi ovreiule, măi?! Dă-mi banii înapoi, banditule!

La fel de calm ca un jucător de poker cu chintă roială, doctorul scoase din sertar două fâșicuri de dolari și le împinse pe masă.

– Hai, dispari că am treabă.

Vioricăi începuse să-i clănțăne dinții ca și cum ar fi plonjat, goală, în apa rece a Mării Negre. Se uită uluită cum individul cu cagulă își bagă banii în chiloți și iese fără să privească în urmă.

– Ce-a fost asta?! îl întrebă pe doctor.

– Un simplu exercițiu de pregătire, ca să vezi cum reacționăm noi în fața provocărilor. Dacă le arăți că nu ai teamă, te vor respecta… Hai, mergi și citește hârtia asta la congres. O să fie bine, îți promite Bibi.

– Și cu președintele Liviu cum rămâne?

– Rămâne ca-n tren până mutați efectiv ambasada. Transmite-i din partea mea că nu s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’, da?

(va urma)