Votul ca o sală de operație

Ce faci, în situația asta când în față apare dintr-o dată zidul de beznă cu termen precis și înspăimântător de apropiat? Ce faci, înainte să accepți și eventual să lupți cu ce știi deja, rațional, că nu poate fi învins?

De obicei ceri încă o opinie. Cu speranța că alt medic se va uită mai bine și va spune… stai așa, e o hernie! Sau o hepatită. Sau reumatism. Ceva la fel de dureros, dar tratabil. Ceva… benign.

Asta facem azi cu toții. Suntem 18 milioane de oameni bolnavi de conducătorii lor. Suntem 18 milioane de pacienți cu diferite simptome: pe unii ne doare la portofel, pe alții la suflet, pe vreo câțiva la bașca…

Cu toții avem însă aceeași boală. O tumoră crescută încet-încet în trupul națiunii. Era un neg acum 20 de ani, acum e ditamai guguloiul. Nu mai încape nici în două palate. Trei avioane. 700 de locuri în parlament.

Așa că azi îi facem analizele. Poate că nu e ce ne-au zis toți doctorii aia scumpi, de la UE și Nuland, de la Liiceanu și până la Pleșu. Poate că la radiografie iese bine. Poate că e o inflamație, care va trece cu comprese cu bani. Poate că e reumatism și e suficient s-o ungem cu toate alifiile lui Hrebe. Poate că e genetică: românii or avea ei, așa, gena bubelor.

Sau poate că găsim pe undeva bisturiul potrivit. Și poate că ștampila noastră taie bine. Și poate – știu, sunt șanse mici – chiar și așa, fără experiență în chirurgie politică, reușim s-o tăiem!

O să fie urat, o să fie cu sânge și cu copci. Cu cicatrice și cu convalescență. Dar e cu mult mai bine să ne operăm singuri, în spitalul democrației, decât să ne uităm cum cancerul asta ne mănâncă viețile fără măcar să aibă decentă să ne omoare.

Strângeți din dinți, deci, și ieșiți din casă.

E nevoie de o singură incizie. Dar trebuie s-o facem cu câteva milioane de mâini!