Ziua în care nimeni nu va plânge după tine

Vânzătorii de țară, Soros și oculta useristo-daciano-tehnocrată, gay-ii gata să ne fure copiii i-au făcut să-și scuipe în sân pe oamenii lor, pregătiți în block starturi să pună mâna pe ștampilă să alunge satanele. Oamenii ălorlalți au trolat pe Facebook. Uite-i cum ies din mocirlă cu , ,. Ăilalți, cei mai mulți, își pansează resemnarea cu un share cu pisicuțe, mai interesante decât orice cioloș, dragnea, nicușor.

Vezi tabloul? Trăim în lumea lor perfectă, nu în a noastră.

Înjură-mă încă o dată. Înainte să-mi spui că nu se poate și nu contează, citește, dacă nu ai apucat data trecută, următoarea istorioară pe care judec că nu-i prea târziu să o republic.

„În urmă cu peste 20 de ani, când de ceva vreme entuziasmul democrației aproape că pălise sub bâta tovărășească a minerilor, m-am nimerit în următoarea situație: o modificare legislativă votată „în necunoștință de cauză”, cum a explicat senin senatorul Sergiu Nicolaescu, introducea o serie de prevederi aberante în legea învățământului, intervenind brutal în autonomia universitară și punându-i pe mulți dintre studenții la stat în situația de a renunța la studii. Ne-am întâlnit atunci, vreo 40, în fața rectoratului Universității din București. Am încercat să vorbim cu rectorul, Emil Constantinescu la acea vreme, care din postura de viitor candidat la prezidențiale, ne-a aruncat un cinic „sunteți în campanie electorală” și s-a făcut nevăzut în spatele ușilor. Am stabilit atunci ca fiecare să-și anunțe colegii și seara, la 20 fix, să ne întâlnim la Grozăvești și să blocăm podul. Zis și făcut. La 20 fix m-am prezentat la locul de întâlnire. Surpriză însă, pe pod la Grozăvești: eu, Romeo și Florin, eu studentă la Litere, ei la Teologie. Am stat mai bine de jumătate de oră, în frig, așteptând să mai vină și alții. Nimeni. Nu tu telefoane, nu tu facebook, nu tu twitter. Aveam doar o portavoce și, deși se făcuse târziu, am luat decizia să ne încercăm norocul în căminele studențești din Grozăvești și Regie. Noi trei și o portavoce. În aproape o oră câteva mii de studenți erau în stradă. Am pornit în marș până la căminele Moxa, via Cotroceni. Următoarele săptămâni am rămas în stradă, greva din 1995 fiind ultima mare mișcare de protest studențească, care a adunat zeci de mii de manifestanți în toate centrele universitare din țară. În final, politicienii au dat înapoi.

Nu mi-a părut rău niciun moment pentru decizia pe care am luat-o, deși asta a însemnat și tunuri cu apă, bâtele scutierilor și fugăreala cu jandarmii prin mijlocul Bucureștiului. Nu știu ce s-ar fi întâmplat, dacă atunci, pe pod la Grozăvești, aș fi decis să plec acasă. Știu sigur un singur lucru că atunci a fost ziua în care am decis să nu mai trăiesc în lumea lor”.

Dacă ai ajuns până aici, nu-i greu. Uită-te în oglindă! Îl vezi pe Dragnea? Arde-i o ștampilă! Îl vezi pe Nicușor! Arde-i o ștampilă! O vezi pe Udrea? Arde-i o ștampilă! Te vezi pe tine? Arde-i pe toți!

Stai acasă? Nimeni nu va plânge după tine. De multă vreme, nici nu le mai pasă. Ai lor ajung mereu la vot.

Asta-i lumea lor perfectă.

#HaiLaVot