Ziua în care statul s-a împotrivit Bisericii

Ați intrat vreodată în vreo biserică ridicată nu de multă vreme, care mai are ani buni până să fie gata, cu picturi, cu podoabe, cu încălzire și tot dichisul? Am avut această ocazie în mai multe rânduri și am rămas, de fiecare dată, cu o senzație stranie, de parcă aș fi intrat, dintr-o dată, în zece apartamente de bloc învăluite în miros de tămâie și aduse într-un fel misterios sub același acoperiș. Podelele le sunt pline de covoare, fiecare de altă formă, altă culoare, alt model, altă generație, icoanele, aurii, argintii, din sticlă, lemn sau scoarță de copac, sunt puse în linie pe pereți, indiferent de stilul în care au fost făcute, florile stau în vaze grena, din cristal, ori albe, de plastic, ori din porțelan pictat cu flori. Totul după gustul și priceperea zecilor de credincioși care au vrut să își aducă, într-un fel sau altul, contribuția.

L-am întrebat, odată, pe un preot care slujea de mai mulți ani într-un subsol în timp ce muncitorii lucrau la finisaje, deasupra, dacă nu s-a săturat de acest provizorat. Mi-a răspuns că lui îi place biserica în care predică tocmai din acest motiv. „E o biserică ridicată nu cu banii mulți ai celor puțini, ci cu banii puțini ai celor mulți. În acest fel, fiecare om din cartier o să simtă cu adevărat că e și biserica lui. O să vină cu mai mult drag aici. Chiar dacă lucrările merg greu, eu sunt bucuros”. Mi s-a părut un fel frumos de a vorbi despre contribuție, comunitate, biserică și despre ce înseamnă acestea în viața unui om cu credință. La fel cum mi s-au părut mereu înduioșătoare acele donații ale oamenilor simpli, vizibile în special în zilele de început ale unei biserici.

Ideea de contribuție la un cult religios căruia îi aparții nu este una românească. Există în multe țări din Europa taxe care trebuie plătite bisericii din care faci parte, al căror cuantum poate varia de la 0,8% din venit, cum se întâmplă în Italia, unde poți alege dacă să direcționezi acești bani unui cult sau statului, până la un procent semnificativ, de 8-9%, în Germania. Suma este considerată de mulți nemți revoltătoare și din acest motiv, peste 100.000 de oameni se retrag anual din rândul Bisericii Romano-Catolice, chiar cu riscul de a nu mai putea deveni nași de botez, ori de a nu mai avea parte de ceremonii religioase, nici în viață, nici în moarte. Banii sunt folosiți pentru finanțarea spitalelor, grădinițelor și așezămintelor sociale administrate de cultul religios, o parte dintre ei fiind însă, spre revolta generală, direcționați către Vatican.

De unde vin banii Bisericii Ortodoxe Române? De niciunde, de vreme ce niciun român nu e obligat oficial să plătească personal vreun leu bisericii, și de peste tot. Vin de la Guvern, 0,4% din PIB ajungând anual la cultele religioase, vin de la autoritățile locale, vin din donațiile credincioșilor, din posibilitatea de a redirecționa 0,2% din impozitul pe venit, din taxe de botez, de nuntă și de înmormântare, din sfeștanii, din pomeni, din acatiste, din lumânările care se vând la bucată.

În România, țară săracă, serviciile religioase se vând cu amănuntul. Despre destinația banilor, știm destul de puține, iar proiectele sociale ale BOR sunt de-abia vizibile. Credincioșii fac ei înșiși donații, după posibilități, după care vin alții, reprezentanții autorităților statului, și fac donații, din nou, bisericii tot din banii românilor de rând. Iar după toate acestea, biserica vine din nou și cere o suplimentare a fondurilor, nu pentru vreun proiect social, ci pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Nu cu mult timp în urmă, Patriarhul Daniel le-a cerut președințiilor de consilii județene să contribuie cu câte 300.000 de lei, din bani publici, pentru continuarea impunătorului său proiect.

S-a întâmplat ceva ciudat, în țara în care Biserica și politicul fac de ani buni o echipă electorală indestructibilă. Mai mulți primari și președinți de CJ-uri au spus că nu au bani de dat în acest scop. „Adevărata mântuire a neamului înseamnă în momentul ăsta să te implici să scoți acest popor dintr-un derapaj uriaș spre mediocritate, spre subcultură, spre lipsă de educație”, a transmis primarul Dorin Florea, din Târgu Mureș, BOR. „I-am scris o scrisoare Patriarhului în care i-am explicat că nu banul e important aici, că faci o Catedrală. Asta e partea cea mai la îndemână pe care o vedeți într-o clasă politică ce crede că și pe Ăla de Sus Îl poți duce cu șmecheria. Că doar astea sunt falsele iubiri față de Biserică. Astea se fac în tihnă și în tăcere”, a spus edilul.

Primarul Nicolae Robu nu va aloca nici el bani de la bugetul orașului Timișoara pentru acest proiect, primarul din Ploiești a spus că va finanța catedrala de la București abia după ce va acoperi cheltuielile instituțiilor de cult din orașul său, CJ Buzău nu va aloca o astfel de sumă catedralei, iar președintele CJ Alba a spus că județul său este prea sărac ca să poate îndeplini cererea ÎPS Daniel. Consiliul Județean Arad a arătat că nu are cadrul legal pentru acest lucru, în tip ce primarul Brașovului, George Scripcaru, a explicat că, dacă ar fi avut bani, ar fi făcut o donație.

Gestul primarilor și președințiilor de Consilii Județene care au refuzat să cotizeze aduce în discuție două dintre ceea ce ar trebui să fie punctele forte ale BOR: misiunea socială a bisericii, la care face referire primarul din Târgu Mureș, și rolul ei pentru comunitatea locală în cadrul căreia acționează. Este un moment pe care societatea românească n-ar trebui să-l lase să treacă neobservat.