Oamenii din Suceava, orașul cel mai tranzitat de mii de refugiați ucraineni în ultimele zile, se tem ca vremurile pe care le-au trăit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial să nu se repete.
Aurel Grigore, în vârstă de 94 de ani, povestește pentru G4 Media momentele trăite de el și familia acestuia în timpul ”eliberării” României de către trupele sovietice.
„Au trecut atâția ani. Viața mea s-a dus, dar mă tem pentru generațiile care vin din urmă, pentru copii, nepoți și familiile lor. Mă uit în urmă și îmi amintesc prin ce am trecut și eu. Nu aveam buncăre unde să ne ascundem, stăteam la țară. Știu că atunci când au venit rușii, stăteam cu toții prin beci. Nu înțelegeam de ce trebuie să stau pe întuneric, cu șobolanii, atât de multe ore. Mama plângea, săraca, mereu”, spune Aurel Grigore.
Pentru a supraviețui, oamenii își făceau tranșee în care stăteau o mare parte din noapte, atunci când atacurile rușilor se amplificau.
Am văzut imagini cu copii care făceau cocktailuri Molotov. Noi nu aveam de unde să facem așa. Săpam tranșee în pământ, în jurul casei, apoi stăteam ascunși acolo, aproape cădea pământul pe noi. În tot acest timp, nu mai sperai că scapi cu viață. Sora mea a dispărut atunci. Rușii căutau femei, pe unele le mutilau dacă nu voiau să plece cu ei. Au luat-o atunci și nu a mai avut cine să o caute. Era o fată frumoasă. Făceau semne și vorbeau în rusă. Nu s-a putut nimeni opune că ne împușcau”, adaugă Aurel Grigore.
Elisabeta, soția lui Aurel, mai povestește și cum erau umilite femeile în acea perioadă și la ce tratamente erau supuse dacă erau găsite de către ruși.
“Femeile erau prinse și obligate să întrețină relații cu rușii. Cele care se opuneau, le erau tăiați sânii și rămâneau mutilate. Era împrăștiată neliniștea și frica. Atunci au dispărut o grămadă de femei și copii, fete tinere. Nu mai știe nimeni de ele. Unii au spus că ar fi fost luate de ruși și trecute granița, alții spun că au fost omorâte, nimeni nu știe”, mai spune ea.