„18.000 de biserici, 425 de spitale, și stăm și ne uităm la frații noștri cum mor pe trotuare”. În marș pentru Colectiv

Mii de tălpi au călcat duminică în același ritm și au ajuns până pe urmele pașilor celor care vineri seara au ieșit în oraș doar pentru un concert. Pentru toți intrarea a fost liberă. Pe unii, ieșirea i-a costat viața. De toate vârstele, îmbrăcați în haine piele, cu bărbi lungi și dese sau cu ochelari de soare, peste 10.000 de oameni au fost astăzi un singur spirit. Spiritul #colectiv.

În Piața Universității, bucureștenii au început să se adune cu aproape o oră înainte. Printre primii care au apărut au fost câțiva tineri care purtau în mâini o pancartă mare, pe care scrie apăsat: „18.000 de biserici. 425 de spitale. Și stăm și ne uităm la frații noștri cum mor pe trotuare…”. În jurul lor e rumoare. Oamenii citesc mesajul, iar unii dau din cap aprobator. Andrei e cam cel mai matur dintre ei. Toți vorbesc, însă, ca niște oameni mari, oftează din când în când și privesc dincolo de cei din fața lor.

„Aia era o dărâmătură, o boschetăreală, a căzut tavanul, a luat foc lumea, nu s-au folosit extinctoarele. Au rupt băieții ușa să mai iasă unul peste altul, dar eu cred că au murit mai mulți decât se zice. În primul rând, ambulanța a venit după o jumate de oră, nu după 10 minute, cum s-a tot spus, eu așa știu. S-au spart geamuri, lumea plângea acolo, oamenii cereau apă. A sărit mai multă lume, au sărit oameni care n-aveau nicio treabă cu locul, niciodată, oameni care ascultă manele, de exemplu. Dar ei au sărit și au intrat acolo în gazele alea și și-au riscat viața”, spune înverșunat băiatul. La 21 de ani, a pierdut prieteni în Colectiv, are amici care sunt încă dispăruți și vrea să arate realitatea așa cum e, să spună tot ce-a văzut. Revolta îl gâtuie și, din când în când, zice că nu mai vrea să vorbească. Apoi își aduce aminte de-ai lui, prieteni de care nu se mai știe nimic, oameni rămași singuri de care nu mai are cine să se ocupe, și izbucnește din nou.

„Da, am încredere, am încredere în săracii medici, dar dacă n-au bani, ce să facă și ei? Nu se investește în învățământul de specialitate, nu se investește în spitale. Se fac biserici și catedrale. Am venit și cu un mesaj. E ceva de genul, aveți grijă la accidente, că avem multe biserici și niciun spital. Eu n-am nimic cu nicio biserică, să creadă lumea în ce vrea. Dar să se facă și pe alte părți, să se facă și spitale. Doar de la Unirii până aici am dat de patru biserici”, încheie Andrei.

„Nu cred că s-ar arunca toată lumea să aibă semne pentru alți oameni”

Cu o cutie de carton în brațe, alți puști se agită pentru prietenii lor. Nicole și Alex Șerban sunt alți doi adolescenți pentru care scăparea stă în donarea de sânge și în colecta pe care o fac pe stradă prietenii lor. „Suntem colectiv” scrie pe cutia îmbrăcată în coală albă de hârtie. Nicole abia s-a trezit din comă, iar Alex nu este deocamdată conștient. În spital mai este și o altă prietenă de-a lor, Cătălina Dinu. „A fost călcată în picioare, dar acum nu e în stare foarte gravă. Are un picior rupt sau paralizat, din câte am înțeles”, spun amicii fetei.

Despre izbucnirea incendiului, același șir apocaliptic de întâmplări: „Incendiul a pornit de la artificii, așa știm și noi. Au fost două pe scenă și două puse în lateral, au sărit scântei la burete, s-a aprins buretele ăla imediat, iar în 30 de secunde tot tavanul, care era din lemn, a căzut. Era o singură ușă, cealaltă din spate era cu lanțuri blocată, au încercat s-o spargă, am înțeles că au spart ușa, dar s-au călcat în picioare. Spuneau toți că au călcat peste cadavre la propriu ca să poată să scape”, declară Alexandra Dimitrescu, 17 ani.

Ce-i mai ține să nu se prăbușească e speranța. Încrederea pe care o au în medici pălește, însă, în fața dezamăgirii pe care o simți în glasul lor atunci când își amintesc ce mult contează donațiile oamenilor. „La spital am înțeles că au nevoie de grefă de piele, la sânge am înțeles că ajunge, deocamdată. În schimb, nu știu ce să zic de grefele de piele, pentru că nu cred că s-ar arunca toată lumea să aibă semne pentru alți oameni. Nu cred, din păcate asta e”, adaugă Alexandra.

Fata speră, totuși, ca oamenii să continue să doneze, să-i ajute și în zilele următoare pe cei a căror viață curge prin venele lor. Starea critică a atâtor oameni e o problemă imensă, dar catastrofe de proporții imense pot apărea oricând. „Sunt mulți în stare critică, dar, dacă medicii nu pot să facă față pentru 150 de tineri, dacă se întâmplă, Doamne ferește, altceva, ce se întâmplă atunci? Doar un singur bloc are 150 de locatari”, se întreabă adolescenta.

„În loc să facă 100 de mall-uri și biserici, ar trebui să facă mai multe spitale”

Din spatele ei, alți tineri sunt revoltați. Dau vina pe patron pentru incoștiență, pe investițiile fără cap făcute de statul român, pe obiceiurile șpăgare care fac să se ducă de râpă orice urmă de normalitate: „Toți sunt pe șpagă, pe nimeni nu interesează viața altcuiva, decât dacă ai bani pe mână. Așa a fost mereu. În loc să facă 100 de mall-uri și biserici, ar trebui să facă mai multe spitale.”. În mai puțin de 20 de ani, puștii par să știe bine cum se mișcă lumea în jurul lor. Și mai multe despre incendiul de la Colectiv știe un băiat care stă mai în spate. Retras, evită să-i privească în ochi pe cei din jur. Poate pentru că vede împăienjenit din cauza lacrimilor care stau să îi curgă pe obraji. A fost acolo. A văzut primele flăcări și a avut norocul ca spaima să-i trezească simțurile în loc să i le paralizeze. Era lângă ușă și a scăpat. O secundă mai mult și ar fi devenit încă un nume pe cutia de donații.

Mulți dintre cei strânși în Piața Universității n-au fost, însă, în club. Mulți nu pot decât să-și închipuie cum a fost, să-și facă scenarii, să aducă un omagiu. Nici Robert n-a fost vineri seara în Colectiv. Dar știe oameni care au mers la distracție și au ieșit afară pe tărgi. „A zis că s-au aprins stâlpii cu burete de la artificii, erau din alea mici, de tort. Apoi, imediat, totul a luat foc. Ușa era cam de un metru, cât să iasă un om odată, cum să iasă 400 de oameni grămadă pe o ușă așa de mică?”, spune bărbatul de 35 de ani. N-a mai auzit niciodată de așa tragedie și vrea neapărat să depună niște flori pentru cei ce nu mai sunt. Despre medici, numai de bine. A auzit că au tot ce le trebuie, că sunt pregătiți cu materiale și cu sânge, ba chiar că președintele însuși dă dispoziții pentru ca lucrurile să fie gestionate cum trebuie. De la distanță, e mulțumit de doctori. E încrezător și zice că sunt la spitale cele mai bune echipe, oameni cu suflet. N-au cum să nu-i salveze.

Minuni, însă, nu pot face. Și nici măcar slujbele din multele biserici ale țării nu pot alina acum chinuile celor care se zbat între viață și moarte pe patul de spital. Între mir și morfină, rațiunea alege întotdeauna a doua variantă. Din această perspectivă, realitatea românească apare, totuși, mult mai puțin logică. 42 de biserici la un singur spital. Doamne-ajută!