„A fost cutremur, l-ați simțit?” Locul din România unde pământul se cutremură de mai multe ori pe zi

Vrancea devine tot mai nervoasă. Cutremurele ei, încă mici și perfide, se țin lanț ca o dojană continuă. Vorba părintelui Dănilă, din Vrâncioaia, om aprig și hotărât, dincolo de glasul lui blând: „Le-am spus: pocăiți-vă, măi! Că nu știi ce-o fi mâine. Se apropie funia…” spune râzând cu poftă, cu toată gura. „Dar ăștialalți le spun, ca diavolul: nu vine sfârșitu” chiar acum. Mai făceți-vă de cap!”.

Vrâncioaia, între două-trei cutremure

Am ajuns la Vrâncioaia între două cutremure. De fapt, trei: unul peste noapte, altul înainte de prânz, și al treilea, după ce plecasem spre Focșani, în lăsatul serii.

M-am dus să văd ce spun oamenii, dacă li s-au mai întâmplat atâtea cutremure, unul după altul, cum le suportă nervii, casele, satul. Dacă se roagă la Dumnezeu să-i cruțe, cum stau cu depresiile și, mai ales, cum e să trăiești, zilnic, moț în „vârful” cutremurului, în „epicentru” cum ar veni; să simți undele că te gâdilă la tălpi.

„Care cutremur?!”, îmi răspunde, întrebându-mă, un bărbat de vreo 70 de ani, după ce m-a însoțit cu privirea țintă, ca să vadă dacă nu cumva sunt „ăla” cu pensia. „Păi, zice la radio că a mai fost un cutremur, azi noapte”, zic. „E, azi noapte! Acu” a fost, când ai venit mata. Te-ai întâlnit cu el pe drum!”, îmi spune omul, cu sprâncenele coborâte spre albul ochilor, fără să zâmbească. Scuipă o sămânță, într-o parte, și își întoarce, iar, privirea în josul drumului, de unde așteaptă să-i vină norocul. „Dar cum e? Cum simțiți aici, când e cutremur?!”, insist eu. Omul întoarce capul, încet, fără grabă, și mă privește, iar, printre sprâncene, infinit de calm. „Care cutremur?!”.

Pe ăsta nu-l simțirăm…

O stradă mai sus, câțiva bătrâni vorbesc în fața porții. Mă gândesc că discută despre cutremur, cum se face la noi, acasă, în față scării, după eveniment, când se dezbate seismul de ieri, de alaltăieri, de toată săptămâna, luna și tot anul. Despre cutremurele care s-au înmulțit, și despre care unii spun că sunt bune, „mai eliberează energia”, iar alții, că e de rău, „că asta înseamnă că se tot rupe pe dedesubt, și se face gaură pe sub placă”; „Lasă Mimi, că nici Dumnezeu nu doarme, nu vezi ce-ai dracu` ne-am făcut?!”.

Opresc și oamenii mă privesc curios, direct. „O fi fost cutremur?”, întreb, mai precaut, mai evaziv. „O fi fost, bre. Acu”, nu vezi, zice mereu că e…”. „Dar dumneavoastră nu simțit cutremurele astea?”, spun încurcat. Oamenii ridică din umeri, dau scurt din cap și răspund sec: „Nu bre, acu” nu-l simțirăm”.

Ei, dacă nu, nu. Mă interesez pe unde ar fi observatorul seismologic, măcar să discut științific, cu specialiștii. Să-mi spună ei ce se-ntâmplă, să-mi arate aparate, să-mi prezinte acul, cum tremură la undă, ca la Teleenciclopedia; ca la Discovery, mă rog.

„Vezi mata acolo, unde e mașina aia oprită? E, acolo e. Unde lucrează oamenii la papuc”.

Coordonatele papucului roșu

La sediul Observatorului Seismologic „Dr. Cornelius Radu”, nu e nimeni. Citesc pe o placă de marmură că ne aflăm la 45° 52′ latitudine, 26° 44′ longitudine și 472 de metri altitudine.

Exact locul în care „lucrează” doi bărbați la un papuc roșu. Unul e tăvălit pe asfalt, jumătate sub caroserie; celălalt pendulează în plan vertical, pe cătava frecvențe, cu mânile în buzunar. Pare să fie concentrat pe interior. „Bună ziua”, zic. „Așa…”, zice verticalul. „Da!!” strigă și orizontalul de dedesubt. „Ce faceți?!”, dau să încropesc un dialog. „Îm…”, spune primul, cu aerul că-l interesez la maxim. „Uite, mașin-asta”, zice și cel de-al doilea, înfundat. „Știți unde sunt băieții de la seismologie?!”, întreb așa, cam între axe. Verticalul dă din cap și bagă amplitudine în mișcare din cauza efortului. Mă retrag un pas, să nu ne complicăm, prind momentul și întreb. „Cum stați cu cutremurele?”. Omul mă privește fără sfială, drept în frunte. Scoate mâna din buzunar și o „baleiază” cu degetele rășchirate în sensul că „așa și așa”, dar „nu cine știe ce”. Cel de jos dă din picior, nu știu dacă de muncă sau în ceea ce mă privește.

Și atunci aud în spatele meu o voce limpede: „Noi nu prea le simțim. Acuma, nici prea mari nu sunt, ne-am obișnuit. Da”, cu ce treabă pe la noi?!”.

„Eu le-am zis: pocăiți-vă, măi!”

Un bărbat, până în 60, cu părul și barba albe, brăzdate de câteva fire negre, nu foarte-nalt dar sprinten, mă privește zâmbind.

„Fac un reportaj despre cum se împacă oamenii cu pericolul iminent. Cum trăiesc, aici, în cârca morții”. „A, de la presă…”, zice omul meu, cu o intenție de zâmbet. „Eu sunt părintele Dănilă, din Vrâncioaia”, spune și îmi întinde mâna. Îl întreb cum îi trăiesc enoriașii, dacă sunt tensionați, speriați… „Păi, nu ne vezi?! Părem speriați? Lumea trăiește, ce să facă, își vede de treabă”. „Dar la biserică, duminica sau când vin ei, nu se plâng, nu se roagă, cu atâtea cutremure? Dumneavoastră ce le spuneți?”. „Cutremure au fost mereu. Poate ceva mai dese, e drept, în perioada asta, dar nu prea le băgăm în seamă, chiar dacă mai găsim tencuială căzută”. Apoi adaugă râzând: „Eu le mai spun: pocăiți-vă, măi, că nu se știe ce-o fi mâine… Da” nu prea-i necăjesc”, zice, și mă ia de mână. „Ăștilalți spun, ca diavolul: nu, nu e sfârșitu” chiar acuma, mai făceți-vă de cap!”.

Îl întreb de seismologi și îmi spune că, momentan, nu sunt. Unul e cu treabă de serviciu, la Focșani, iar celălat, șeful, abia a ieșit din schimb. „Dar aici doar se face o centralizare. Nu-i spectaculos. Interesant e sus, în munte, la centrul de la Ploștina. Acolo trebuie să mergi!”. Îl întreb dacă e departe. „Vreo șase-șapte kilometri”, îmi spune, apoi se uită la mine, la mașină și dă un telefon. Șeful de la „seismologie” îi e cumătru; în consecință, îl întreabă dacă e cineva „sus”, îl roagă să-i spună că „venim”, că e cu „cineva de la presă” și „vrea să vadă aparatele”. „Zice că, după cutremurul următor nu știe dacă mai găsește pe cineva…”, spune iar, râzând.

Își pune mobilul în buzunar și mă privește o clipă, tot mucalit. „Hai că te duc eu. Dacă te las singur, nici n-ajungi, nici nu te mai întorci azi…”.     

O cursă pe cinste

Părintele îmi amintește de cursa nebună a călugărițelor, dintr-un film cu Louis de Funès. Ia curbele în scurt, în rampe spectaculoase, face loc căruțelor „cu căzături”, forțând buza văii, împrăștie pietrișul de sub roți plecând în trombă. Se mai interesează, pe geam, de copiii unuia, de mâna ruptă a altuia, de niște oi, de niște pește, de un gard la o curte. Nimic despre cutremure. Îmi povestește, mereu, cu ochii în patru.

„Urcăm spre satul Muncei, care ține de Vrâncioaia. Oamenii au venit aici din Spinești, așezare ctitorită, zice legenda, de Spirea, unul dintre feciorii Vrâncioaiei. Ștefan cel Mare a înzestrat-o cu de toate: munte, pădure și pășune. În acte, abia în 1939 i-a zis Vrâncioaia, când istoricul Giurescu și cu Neculai Jechianu, senatorul nostru de plasă, s-au gândit că-i mai de folos un nume bun, decât altele. Și așa i-a zis: din Văsâi, Vrâncioaia”.

Îmi mai spune că Ploștina, unde mă duce ca gândul, ca să vedem observatorul, e mai sus, sub munte, iar oamenii s-au tras acolo din Hăulișca și Păulești, iar comuna lui s-a strâns în șase sate: Vrâncioaia, Muncei, Ploștina, Spinești, Bodești și Poiana.

Caută cu ochii prin curțile goale ale oamenilor, oftează și îmi spune necăjit, că a mai rămas o mână de oameni. „Până-n revoluție, aveam câte 30-40 de botezuri pe an și cununii la fel; firește că mai și înmormântam. Acuma, o cununie, un botez și vreo 20-25 de-nmormântări… Mai e puțin și îi cărăm pe toți. Că nici ăia plecați în lume nu se mai întorc. Păcat de loc, rămâne pământul nemuncit…”.

Observatorul de la Ploștina

Observatorul arată bine. Casă frumoasă, curată și cochetă; o curte bine pusă la punct, cu alei, brazi și sumedenie de senzori. Înăuntru, PC-uri, monitoare, leduri, „dulapuri” cu zeci de circuite.

„Aici urmărim datele care ne parvin online sau prin fibră optică din cele șapte locații, instalate într-un perimetru de vreo doi kilometri. Primim date de la senzori de adâncime, de suprafață, de la seismometru; dar și de la anumiți precursori, de exemplu senzori de infrasunete și senzori magnetici. Mai avem o antenă de GPS și un sistem de monitorizare a câmpului electric atmosferic. Ceea ce vedeți este o primă colectare a datelor, care pleacă, în timp real, spre București pentru a fi analizate la Institut. Sistemul nostru e unul de receptare și monitorizare”, îmi explică specialistul observatorului.

Viață de părinte

Pe drum, la întoarcere, pe drumul deja îmblânzit, părintele îmi spune povestea lui. Are trei fete mari, căsătorite cu trei preoți. „Unul în comuna Merea, altul la Iacobeni, lângă Vatra Dornei, și al treilea, la studii, în Belgia”. Pe lângă fete, mai are și cinci băieți, înfiați de la Direcția de Ocrotire a Copilului. Cel mai mic, de 13 ani, e la școală, în Vrâncioaia; al doilea, la liceu, în Focșani. „De acolo o să-l duc la Neamț, lângă frate-său. Acela e în anul patru, la seminar, la artă sacră – pictură și restaurare” spune. Ultimii doi sunt la facultate la Iași, tot la artă sacră – pictură și conservare.

Are și trei nepoți, de la fete. „Ce să facem, ne ținem de tradiție. Ne strângem acasă, la masă. E bine să ne vedem, să vină fiecare când vrea, să-mi umple casa. Nu ne-am americanizat, să ne cerem voie să ne vizităm…”, spune părintele iar. Apoi, tace un timp, cu ochii în apus. Îi sună telefonul, ca o bătaie de toacă, dar îl lasă în plata Domnului. „Vezi, casele intră în pământ, se pierd, dar bisericile rămân. Asta de-o vezi, din lemn, e înălțată la 1720. Și se mai ține” îmi arată părintele, Dumnezeirea, din goana mașinii.

Între sfinte și lumești

Apropo de lemn, părintele Dănilă are și o făbricuță de mobilă bisericească pe care mi-o prezintă de la „a la z”. Dar numai după ce mi-a arătat biserica lui și casa de oaspeți, frumoasă ca o pensiune de oraș.

Întâi, mi-l prezintă pe unul dintre băieții lui, care ne deschide poarta; continuă cu câinele „Pițurcă” – „nu-i glumă, zău, așa l-am botezat” -, cu atelierele, cu opera. Face catapetesme, sculpturi, basoreliefuri, icoane și cruci din lemn. „Cât trăim, ne învârtim în jurul banului, așa-i viața… Mai facem și cu bani puțini, ba chiar și fără bani – după buzunare”. Îmi spune că a învățat meseria de la tatăl său, tâmplar vechi și muncitor.
„Dar tot de la cioplitul cu briceag am început…”. Acum, are mașini scumpe, aparate sofisticate, și oameni la muncă.

Din lumina vie a Vrâncioaiei au mai rămas câteva becuri, aliniate la drum. S-a înserat, cutremur nu se simte, așa c-o iau la vale, spre Focșani, după ce-i strâng mâna, cu prietenie, părintelui Ionel Dănilă din Vrâncioaia.

În urmă, se aud iar bătăi de toacă; gândesc că-i vreo chemare la vecernie. „Alo, da! Da, am fost. Acuma a plecat… I-o fi plăcut. Auzi, ia stai, da cu peștele-ăla ce-ai făcut? Așa… Bine măi, bine!”.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK MARIAN SULTĂNOIU