A renunțat la droguri pentru a face pâine. Cine sunt tinerii de lângă Ploiești care hrănesc 400 de orfani

Tineri care nu și-au cunoscut niciodată părinții au fost abandonați de către cei care trebuia să îi crească, să le ofere dragoste, au fost abuzați, au trăit pe străzi, au ajuns să se drogheze. Tineri care își doresc, însă, să ajungă brutari, cofetari, patiseri. Tineri care, în prezent, hrănesc cu pâinea produsă de ei câteva sute de copii la fel de sărmani ca și ei și care visează la o lume mai bună și la cuvântul cel mai de preț: „familie”.

La circa 60 de kilometri de București, pe centura Ploieștiului, se află un atelier de brutărie unde 21 de tineri orfani sau provenind din familii destrămate, cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani, încearcă să învețe o meserie. Sunt coordonați de doamna Georgeta (60 ani), maistru brutar, care, după o activitate de mai bine de 30 de ani în domeniu, le dezvăluie din tainele ei pentru ca aceștia să devină „oameni de vază, cu respect pentru muncă și pentru ceilalți”.

Cu pâinea pe care o produc în mica brutărie, învățăceii îi hrănesc pe toți cei 400 de copii orfani sau părăsiți de cei care ar fi trebuit să le fie familie. Toți sunt în prezent în grija Fundației Concordia, creată în urmă cu 21 de ani de un pastor austriac. .

Am ajuns la Concordia într-o vineri, înaintea sărbătorilor de iarnă, într-o zi mohorâtă în care foarte multe mașini se îndreptau spre munte, iar șoferii visau la relaxarea care urma.

La Concordia, Andrei, Ati și încă un Andrei erau treji de la ora 5.30 dimineța și lucrau de zor în atelier. Până la ora două au plămădit, au pus în malaxor, ulterior la crescut în niște forme speciale și, în final, au copt cele câteva sute de pâini pe care le-a comandat fiecare casă din Concordia Orașul Copiilor, dar și de la ferma din Aricești în care sute de suflete părăsite de familie caută alinare.

A fost aruncat cu dulapul pe scări

Andrei (20 de ani) este unul dintre cei care învață să devină brutari. Povestea lui parcă-i desprinsă din filme. A fost lăsat de mamă în stradă, imediat după naștere și a rămas cu traume din orfelinatul din Brașov, unde a stat până la majorat. Povestește cum a ajuns consumator și, mai târziu, traficant de droguri, din „nevoia de a avea ce mânca”.

Se îmbracă șmecherește, ca un rapper, își dă jos cu greu șapca din cap și dansează „street dance mai ceva decât CRBL”, după cum îl descriu colegii. „Fiind fără părinți, nu știu cum este să ai familie. Mi-am dorit să îi am și în același timp nu, pentru că m-au abandonat”, povestește el în timp ce se joacă de zor cu cozorocul șepcii.

Copilăria în orfelinatul de la Brașov nu a fost tocmai plină de bucurii. Andrei rememorează și acum momentele în care era „trezit” ca să meargă la baie prin metoda „aruncatului pe jos direct din pat” de către infirmierii care veneau beți la serviciu, bătăile pe care le primea de la cei mai mari dacă nu își ceda desertul sau gipsul care i-a îmbrăcat tot corpul la vârsta de opt ani după ce colegii mai mari care locuiau în „camera viselor” l-au închis într-un dulap din metal și i-au dat drumul pe scări de la etajul doi.

Ce visează un băiat dintr-un orfelinat

Acolo, în locul acela al „ororilor”, lui Andrei i s-a întâmplat și „un lucru mare”. „I-am visat o singură dată pe ambii părinți. Tata era mic de statură, tuns scurt, ca mine. Mama era mai înaltă decât el, deschisă la culoare. Tata era mai brunețel și țin minte că avea o rană mare la genunchi”, povestește el contactul imaginar cu părinții lui.

În mica sală de ședințe de deasupra atelierului, acolo unde viitorii brutari stau la vorbă, Andrei amintește și despre ceea ce a învățat în casa de copii.

„De șapte ani tund, m-a învățat acolo un băiat și mi-a plăcut tare. Asta m-a ajutat să fac rost de țigări, dar și de droguri”, mărturisește el cu voce tremurândă.

Tot acolo a început să fumeze marijuana, pe când avea 15 ani, atras de băieții mai mari care aduceau marfă din afara zidurilor orfelinatului. A continuat și după ce a plecat de acolo, la 18 ani, cu zece bani în buzunar și o țigară la ureche. A dormit pe străzi, inițial, și apoi a început să vândă droguri. „Aici m-am lăsat de droguri. În orașul ăla eram căutat de poliție. Vindeam droguri ca să am bani să îmi cumpăr haine, mâncare, să am bani să supraviețuiesc de pe o zi pe alta”, își justifică el viciul.

Cum a ajuns traficant? Un „prieten” l-a băgat în rețea. „I-am zis că vreau și eu să mă bag, să am și eu banul meu, doza mea zilnică”. Afirmă că vindea marijuana, de unde câștiga cei mai mulți bani, dar și etnobotanice, despre care spune că, „deși mulți zic că sunt droguri ușoare, fac foarte mult rău”.

În prezent, Andrei învață să devină brutar, dar nu renunță nici la tuns. „Am tuns mulți pe aici, educatoare, colegi, copii, toți au fost mulțumiți”, afirmă el cu mândrie.

Costel Fronoiu, directorul Școlii de Meserii Concordia, îi completează biografia. „Dansează dumnezeiește street dance. Este mai ceva decât CRBL, se dă peste cap, se rotește, face exact aceleași mișcări ca un profesionist”.

Dansul l-a învățat din obligație, mărturisește Andrei, după ce băieții mai mari de la casa de copii l-au forțat să facă asta. „Îmi place enorm. Pot spune că ăsta este noul meu drog. Când vreau să uit de ceva ce ma apasă foarte tare dansez, ăsta e refugiul meu. Eu mult timp am stat cu o trupă de dans, patru ani. Am fost cu ei și la casa de copii. După ce am ieșit am și locuit pe la ei cinci luni de zile. M-au dat însă afară din cauza drogurilor”, mărturisește el cu regret.

În căutare de „trabajos” în Spania

Attila are 24 de ani și este un ungur, după cum se descrie el, abandonat de mamă într-o maternitate din Călărași sub pretextul „mă duc să aduc actele”.

A colindat două orfelinate, unul în Călărași și altul în Brașov. La 18 ani, a fost nevoit să iasă din sistemul de plasament. „Dormeam pe străzi în Brașov, la un moment dat am fost și taxator la un parc de distracții, la o saltea unde săreau copii”, povestește el.

În speranța unui trai mai bun, Attila a plecat „la muncă” în Italia prin „bunăvoința unei asociații”. „Când am ajuns acolo nu era nimic din ce îmi promiseseră ei. Nu știam nici limba, nu aveam pe nimeni. Într-o seară mi-am pus un cearceaf și o pălărie în cap și am făcut ca toți măscăricii ca să îmi dea oamenii bani”, vorbește Ati, așa cum este alintat de către toți, despre peripețiile lui.

Din Italia a plecat în Spania fără niciun ban, într-o călătorie care a durat patru zile pentru că nașul îl dădea jos din tren. „În Spania deja învățasem lecția. Știam că prima data trebuie să găsesc locuință și apoi cazare. Am ajuns la o asociație care m-a găzduit. Și-au pus mâinile în cap până s-au înțeles cu mine. Și turca probabil o înțelegeau mai bine decât ce voiam eu să le zic. Le-am spus că îmi e foame, nu am unde să stau și că vreau să lucrez. Tot unii de pe stradă mă învățaseră să le spun că vreau ‘trabajos” (loc de muncă în spaniolă)”.

După trei luni petrecute în Spania fără a găsi ‘trabajos” și fiind nevoit să „cerșească elegant”, Attila s-a întors în România așa cum plecase. În prezent, locuiește în Casa Abraham, intrenatul organizației în care stau toți cei care se pregătesc să devină brutari, patiseri, cofetari, bucătari sau ospătari.

Attila termină în decembrie cursul de brutar, dar aspiră să devină patiser și să fie pe picioarele lui, precum un „prieten, cu un serviciu bun”, alături de care a copilărit în orfelinatul din Brașov și în casa căruia se simte „ca acasă”.

„Părinții mei s-au certat și au plecat de acasă”

Pe cel mai mic ucenic din atelierul de brutărie îl cheamă tot Andrei, are 15 ani, este blond cu ochi albaștri și cam temperamental, după cum spun profesorii lui. Se află la fundație de la vârsta de trei ani. „Părinții mei s-au certat și au plecat de acasă. A venit poliția ne-a luat pe mine și pe ceilalți patru frați ai mei și așa am ajuns aici. Apoi, după câteva săptămâni, au dat semnătură să ne dea la cămin”, își începe el povestea.

Părinții l-au mai vizitat pe Andrei, dar fără să îl ia acasă. „Tata a fost și dispărut vreo cinci ani. Nu știu ce a făcut, se auzise că se făcuse călugăr. Anul trecut a apărut din nou”, povestește el în continuare. Andrei vorbește totuși de „acasă”, unde în prezent locuiesc mama, tatăl, cele două surori despre care spune cu mândrie că „sunt contabile” și un frate care lucrează în construcții. Celălalt frate mai mare este plecat în Marea Britanie, unde face alpinism utilitar, „se suie pe clădiri și pune pancarte”.

Andrei merge „acasă” în vacanță și câteodată în weekend-uri. Spune că, deși îi place mai mult partea de patiserie, nu se vede în viitor practicând această meserie. „Vreau să iau diploma asta. Să am ceva la mână. Să mă duc undeva și să spun: ‘Uite mă, am făcut asta!”. Așa m-am mai ocupat cu păsări. Îmi place să muncesc, dar asta (munca în brutărie n.r.) nu e muncă ca în construcții”, adaugă el cu mândrie. Îl întrebăm unde a lucrat în construcții? „Când mă mai duceam pe acasă, am mai mers pe la vecini și îi ajutam pe la betoane, mă și plăteau”, răspunde el, în timp ce își trece de zor mâna prin părul auriu.

Andrei a făcut opt clase, patru la o școală din apropiere, iar cele de gimnaziu la o școală din Ploiești. „Copii de la Concordia care vin de mici la noi îi trimitem la școlile normale aflate în jurul nostru. Școală aici facem cu cei care sunt cu mult în urmă și nu îi putem integra în niciun sistem. La matematică și română avem chiar nivelurile începători și avansați. Dacă cei care merg în sistemul public și vor să continue studiile, noi îi sprijinim, chiar și dacă vor la facultate”, completează Costel Fronoiu, directorul de programe de la Concordia.

Andrei a urmat doar opt clase la o școală din Ploiești și nu vrea să continue școala pentru că „îl plictisește cartea”, iar el vrea „să facă bani”. „Dacă plec de aici o să mă duc în afară și o să muncesc acolo un an de zile și vin aici și îmi fac o casă”, așa își vede tânărul de 15 ani viața. Mărturisește că fratele din Anglia i-a spus că „la străini” se muncește mult, dar și că se câștigă bine.

500.000 de euro, investiția în mica brutărie

Costin Fronoiu a renunțat la jobul lui de director într-o companie privată și, de mai bine de un an și jumătate, conduce Școala de Meserii Concordia cu specializare în brutărie, cofetărie, patiserie, bucătărie, ospătărie, tămplărie și agricultură. Visul lui? Să-i integreze pe acești tineri, prin muncă și prin diverse activități socio-educative.

Cei de la ultimele două specializări locuiesc în casele umanitare de la Aricești – Rahtivani, unde părintele Pater Georg a înființat în urmă cu 21 de ani organizația care avea să salveze peste o mie de copii de pe străzi.

„Până în prezent, împreună cu ei am dezvoltat 11 tipuri de pâine, după rețete austriece, dar și românești, pentru că bucătăria noastră tradițională nu poate fi uitată, dar și produse de patiserie și cofetărie. Toate sunt cât se poate de sănătoase”, spune cu mândrie Costin Fronoiu, în timp ce ne arată moara unde chiar învățăceii macină o „făină de calitate superioară” produsă din cereale cultivate chiar de ei la ferma din Aricești, la 15 kilometri de Ploiești.

„Părintele” atelierului de brutărie este Andreas Resch (27 ani), un austriac care în urmă cu șase ani a venit ca voluntar în România pentru a scăpa de armată, dar și de afacerea familiei: măcelăria. A ajuns să iubească România și aici și-a găsit jumătatea, într-o fată pe care a cunoscut-o tot la Concordia. Și-au luat casă lângă Ploiești și în prezent el pregătește a doua promoție de brutari, patiseri și cofetari.

În atelierul de brutărie deschis în 2011 s-au investit 500.000 de euro, bani proveniți în mare parte din finanțări externe. „Până anul acesta, am avut sponsori care s-au implicat cu adevărat. Cei mai mulți provin din Austria, Germania și Liechtenstein. Acum continuă să contribuie cu fonduri, însă sumele trimise sunt mai mici, pe fondul actualei crizei. Necesarul pentru acești copii și tineri este mare. Numai cheltuielile directe cu ei și cu angajații ajung la circa două milioane de euro pe an”, afirmă Irina Zaharia, care în urmă cu 19 ani a mers direct de pe băncile facultății de Asistență Socială a Universității București ca voluntar la organizația nonprofit. În prezent, Irina este director sociopedagogic, fiind „creierul” a tot ceea ce face organizația în Prahova pentru copiii și tinerii nefericiți care au ajuns la Concordia.

Deviza după care se ghidează organizația și finanțatorii ei este că adăposturile pentru cei aflați în dificultate nu sunt „hoteluri”, iar cei care îi calcă pragul „trebuie să ajungă la niște standarde bune”.

Dincolo de orele de matematică, română, engleză, germană, viață și sănătate, cultură generală, cunoștințe de IT și sport, la care profesorii sunt voluntari români și străini, tinerii nevoiași pot urma gratuit cursuri de brutar, bucătar și ospătar, toate cu o durată de un an.

„Pentru cei de la brutărie, dar și pentru cei de la bucătărie, mai există câte o specializare de șase luni în patiserie sau cofetărie”, afirmă Costel Fronoiu. Practica o fac pe toți membrii organizației, copii, tineri, angajați și voluntari, dar și la diverse restaurante din Ploiești.