Astrologul care a salvat Securitatea. Gelu Voican-Voiculescu i-a împărțit pe securiști în buni și răi
„Trosca a spus: Mă, ăștia ne-au trădat!”
Dacă pînă în 1989 securiștii erau cei care semănau frică, o frică pe care o provoca și numai rostirea numelui Securității printre români, ușurînd poliției politice misiunea de „apărare a cuceririlor revoluționare ale întregului popor”, la finele lunii decembrie a acelui an a venit momentul să simtă ei înșiși ce înseamnă frica. Și de atunci încolo, o bună bucată de timp, „securist” ori „informator” a rămas o anatemă. Am aflat, de pildă, că multe soții de securiști au intentat divorț de soții lor după decembrie 1989, tocmai din cauza oprobriului public la care au fost supuși tovarășii lor de viață, despre care parcă abia atunci aflau unde au lucrat și de unde aduceau pîinea albă și salamul de Sibiu pe masă.
La Securitate, în decembrie 1989 frica nu s-a repartizat neapărat în funcție de gradele de pe umeri. Cei care au putut, s-au ascuns cît de bine s-au priceput, cum a făcut-o colonelul Gheorghe Goran, șeful Securității Municipiului București, care a dispărut pur și simplu, reapărînd abia după 25 decembrie 1989. Generalul Aurelian Mortoiu, șeful Direcției a III-a de Contraspionaj s-a internat de urgență în Spitalul Militar, doldora în acele zile de bolnavi din Securitate. Dintre cei rămași la vechile sedii sau acasă, cei mai mulți se temeau, pur și simplu, că vor fi împușcați. Și nu fără temei.
În noaptea de 23 spre 24 decembrie, a fost solicitată intervența la Ministerul Apărării a unui echipaj antiterorist de la Securitate, pentru a apăra instituția, despre care se afirma că în acele momente este sub atac terorist. Ceea ce era fals. Au fost trimise echipajele a două blindate ușoare, conduse de colonelul Gheorghe Trosca, de la USLA, care au fost mitraliate într-o ambuscadă de tancuri ale armatei, iar cadavrele celor uciși au fost profanate în stradă, vreme de cinci zile, aceștia fiind prezentați opiniei publice drept teroriști. Trosca a fost decapitat, iar capul său a fost așezat pe o roată al unuia dintre cele două vehicule, răsturnate. Unul dintre subalternii acestuia, lt.col. Alexandru Cristescu, șeful oprețiunilor USLA, își amintea în fața Comisiei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 că, în 22 decebrie 1989 aproape de prînz, comandantul USLA Gheorghe Ardeleanu și locțiitorii săi Blăiță și Gherghina au părăsit unitatea.
În acele împrejurări, rememora Cristescu, „Trosca m-a chemat și mi-a spus: „mă ăștia ne-au trădat”, văzînd că nici unul din cei trei nu se reîntoarce. Am stat așa în unitate pînă în 23 decembrie dimineața. Apoi ni s-au solicitat oameni la diferite obiective din Capitală să căutăm, să cercetăm după cei care au tras. Am trimis echipaje în mai multe locuri, la circa 12-14 obiective. Seara, pe la 23, Ardeleanu a sunat de la M.Ap.N. să trimitem trei AB-uri (autoblindate – n.n.), pentru a neutraliza un cuib de teroriști ce trag de la Orizont asupra ministerului, dar am auzit că a spus să vină Trosca cu ele. Au plecat, l-au luat și pe Isac Constantin în drum și, cînd au ajuns la M.Ap.N. s-a tras din tancuri asupra lor. În primul AB au murit trei și au scăpat trei, iar în al doilea au murit patru și a scăpat doar unul”.
Stadionul Ghencea al „Stelei” era să fie cimitirul Securității
Crima a fost atribuită generalului Nicolae Militaru, dornic să se răzbune pe Securitate, ale cărei rapoarte privind legăturile sale cu spionajul sovietic au dus la îndepărtarea lui de la comandă. Se pare că lucrurile au stat puțin altfel. Locotenent-colonelul Cristescu își amintea că „Ardeleanu nu l-a agreat pe Trosca, pentru că Trosca a fost C.I.-st (ofițer de contrainformații – n.n.) și i-a rămas obiceiul de a ne urmări. Aveam trei C.I-ști în unitate, care ne supervizau acțiunile. S-a auzit că incidentul cu Trosca ar fi fost „lucrătura” lui Militaru, pentru că la Armata I-a, unde era Militaru a fost o perioadă ofițer C.I Trosca și-l urmărea pe Militaru. Eu doar duminică dimineața am aflat de moartea lui Trosca. USLA a avut opt morți în total”.
De fapt, dosarul de cadre al lui Gheorghe Trosca de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității arată că în 1978, cînd Militaru a fost trecut în rezervă, acesta era la studii la Facultatea de Arme Întrunite din Academia Militară (urmate între 1977-1979). Dar, poate că, în fața insistențelor ministrului apărării, de a „da” niște teroriști, colonelul Ardeleanu s-a decis să-și sacrifice incomodul locțiitor din rațiuni personale, convingîndu-l și pe general că Trosca ar fi fost acela care l-ar fi „turnat” conducerii superioare de partid. În acest context, faptul contează însă mai puțin.
Cert este că în dimineața de după această execuție, Nicolae Militaru a ordonat ca trupele Securității să fie adunate pe Stadionul Ghencea, pentru o „revistă de front”. Mai mulți foști ofițeri de securitate au afirmat că în tribune au fost instalate mitraliere și că acolo se pregătea execuția lor. Sub impresia puternică a executării echipajului lui Trosca, pe care o văzuseră la televizor, cadrele USLA și ceilalți colegi ai lor din alte direcții ale Securității au făcut totul ca să împiedice această „convocare”. Colonelul Cristescu spunea că „pe 24 decembrie dimineața s-a ordonat să se facă o revistă de front pe stadionul Ghencea, din ordinul generalului Militaru. A intrat frica în noi, am încercat să luăm legătura cu revoluționarii pe care-i știam și astfel pe la ora 10 s-a anulat dispoziția cu revista de front”. „Uslașii” Securității au fost la un pas ca pentru ei în Ghencea stadionul Stelei să fie una cu cimitirul.
Cum a depus Securitatea „jurămîntul de credință” față de Revoluție
Sub impresia puternică a executării cadrelor USLA în fața Ministerului Apărării, Iulian Vlad a fost solicitat de subalternii săi, ajunși în pragul disperării, să le sară în ajutor. „Cînd am ajuns la USLA, i-am raportat generalului Militaru că de ce să facem revistă de front la Ghencea, că revista de front s-a făcut la noi în unitate. Dar n-a mai venit generalul Militaru, ci doar Hortopan”, relata ulterior șeful Departamentului Securitții Statului. În unitatea antiteroristă a Securității au sosit în dimineața zilei de 24 decembrie „emisarii revoluției”, în fața cărora uslașii au depus jurămîntul. „La 11-11.30 a venit în unitate generalul Hortopan, căpitanul Lupoi, Vlad, Ardeleanu și revoluționarul Montanu. S-a vorbit cu noi, apoi iarăși s-a pornit cu telefoanele, a doua zi am fost chemat la M.Ap.N. și acolo am stat la o ședință, pentru a rezolva situația creată. Am cerut ținută militară. Gușe a condus ședința, a dispus să ne aducă ținută, am primit niște salopete pe care armata le folosea pe șantiere. A doua zi am format echipe mixte de armată și USLA și am controlat peste 200 obiective, pînă prin februarie 1990”. Așa au trecut „uslașii” de partea revoluției.
Dumitru Burlan, fost maior în unitatea de Securitate și Gardă s-a ascuns în amiaza zilei de 22 decembrie 1989 cu un grup de 80 – 90 ofițeri din Direcția a V-a, într-un garaj din strada Leonida, unde erau păstrate limuzinele lui Ceaușescu. Erau cu toții disperați, nu mai reușeau să dea de șeful lor, generalul Neagoe, care s-a ascuns și el, cu puțin înainte chiar de fuga lui Ceaușescu. „După evenimente, ne-au cerut să mergem pe stadionul Ghencea, să depunem jurămîntul de credință pentru revoluție. Noi am refuzat să plecăm, dacă nu merg cu noi generalii Vlad, Bucurescu, Neagoe”. Le era o frică grozavă și urmăreau orice mișcare de pe stradă. „Nu le-a mers să ne ducă pe stadionul Ghencea și poate vor să ne omoare aici”, se gîndea Burlan atunci. Și ca el gîndeau aproape toți, mai ales că, părăsiți de șef, erau ca și paralizați.
Unii dintre subalternii direcți ai generalului Neagoe au trecut greu peste lașitatea acestuia. Colonelul Ion Apostolescu din Direcția a V-a (reciclat ulterior în Serviciul Român de Informații ca șef al SRI Brașov) spunea în fața Comisiei Gabrielescu că „generalul Neagoe a fost șeful meu; i-am reproșat unde a fost din 22 decembrie și a lăsat subordonații să facă fiecare ce-l taie capul? Era ascuns la un doctor, deci de la Neagoe nu puteam primi vreun sfat”. Mai în amănunt explică șocul resimțit de ofițerii gărzii lui Ceaușescu în fața mulțimii care înconjura treptat Comitetul Central colonelul Nae Octavian: „am auzit că se îndreaptă coloane de manifestanți. Am zis că trebuie să-l caut pe General, dar nu l-am mai găsit! Am urcat la etajul II să privesc. Am văzut cum s-a umplut încet piața. Unii pe camion, cu barbă, cu colivă și lumînare, spuneau de morții noștri din Timișoara. Dan Iosif făcea un fel de ordine între manifestanți, i-a oprit la bordură. Nici la stație, la indicativul 8-0 Neagoe nu răspundea. La un moment dat, îi văd pe Vlad, Postelnicu și Stănculescu. Discutau ceva secretos. Cineva a încercat să iasă pe balcon, a fost primit cu huiduieli. Tot îl căutam pe Neagoe și nu l-am găsit. Apoi am auzit zgomot de elicopter”. Pentru zile bune de atunci încolo, la securiști s-a aplicat proverbul „scape cine poate”.
Așa s-a întîmplat și cu maiorul Burlan și ofițerii din Direcția a V-a, acunși în garajul din strada Leonida. În cele din urmă, după trei zile și jumătate de groază, aceștia aud cu ușurare la telefon vocea șefului lor, generalul Neagoe. Stupoarea securiștilor atinge culmea: Neagoe fusese arestat cu o seară înainte, „l-au arătat la televizor cu cătușe la mîini, lîngă Valentin Ceaușescu și Dumitru Popescu. Nu pot să uit cum zîmbea. Cum dracu” dă telefon, dacă e arestat?” relata Burlan într-un interviu la începutul anilor ’90 marea sa nedumerire. Ofițerii au primit de la Neagoe ordin să rămînă pe loc, căci va veni și el acolo: „Ori ești arestat pe 24 decembrie, la ora 11,15, ori vii la garajul Leonida!”, se mira justificat ofițerul. În cele din urmă, deruta a fost risipită. De pe un tanc, în fața garajului, au coborît Iulian Vlad, generalul Hortopan și revoluționarii Mihai Montanu și Lupoi, căpitanul de la M.Ap.N, pe care îl știau de la televizor. Burlan și colegii săi au răsuflat ușurați: „Înseamnă că nu ne omoară. S-a dat alarma să ne strîngem, să depunem jurămîntul. Ne-am aliniat”. Și aliniați, au intrat în tranziție.
„Toate babele știau că la Editura Tehnică este unul Iliescu, succesor al lui Ceaușescu”
Gelu Voican-Voiculescu a fost „îngerul păzitor” al securiștilor în acele zile tulburi, din rațiuni care nu mai sînt un mister, în lumina dezvăluirilor fostului șef al Securității Capitalei, colonelul Gheorghe Goran, care a arătat în fața Comisiei Gabrielescu legăturile mai vechi ale geologului pasionat de astrologie și artă cu poliția politică și prietenia lui cu doi subalterni de la SMB, maiorii Harosa și Viorel Tache. Ambii au fost preluați în funcții de comandă de Voican, atunci cînd a înființat „doi și-un sfert”, au jucat un rol important atît la mineriadă, cît și în evenimente ulterioare în care a fost implicat UM 0215, serviciul secret al Ministerului de Interne și au ajuns oameni foarte bogați. Dar asta este deja altă poveste, care nu-și are locul aici.
Audiat în fața aceleiași Comisii, Voican-Voiculesu arăta că „Mihai Montanu și cu mine am salvat Securitatea de măsurile de sînge pregătite de generalul Militaru, pe Ghencea pe cei de la USLA și în altă parte pe cei din Direcția a V-a. Generalul Militaru a și montat mitralierele pe stadion, pentru a secera aceste trupe de securitate”. Planul cu Direcția a V-a a fost unul mai puțn sîngeros, după cum aflăm dintr-o altă depoziție.
Colonelul Ion Chițoiu din Direcția de securitate și gardă arăta în fața senatorilor că „pe 6 ianuarie 1990 au fost adunați la Securitatea Capitalei pe Beldiman toți ofițerii de la Direcția a V-a, circa 300 oameni, să vorbească și ei cu generalul Militaru. Dar n-a venit nimeni, s-a amînat pe a doua zi. A doua zi pe la orele 11 au venit cu autobuze parașutiștii, care i-au scos doi cîte doi pe ofițerii de la Direcția a V-a, care au fost duși la autobuze. S-a făcut o demonstrație de forță, pentru a arăta poporului că o parte din teroriști sînt prinși. Au fost duși în diferite locuri și ținuți în jur de 40 zile arestați și interogați, după care li s-a dat drumul. Era o diversiune, pusă la cale de profesioniști. Nu numai la Securitate au fost asemenea specialiști, ci avea și armata. Arestarea pe 7 ianuarie a celor de la Direcția a V-a a fost tot o diversiune, pentru a justifica existența teroriștilor”.
Din 26 decembrie 1989, printr-un decret semnat de Ion Iliescu, Direcția Securității Statului a trecut în componența Ministerului Apărării Naționale. În ceea ce-l privește, Gelu Voican-Voiculescu era decis să nu o lase de izbeliște. Și avea poziția să o facă. Deși susținea deci că n-a avut nicio legătură cu noua „structură” politico-militară care a dat lovitura de stat revoluției anticomuniste, restaurînd „comunismul cu fața umană” a Frontului Salvării Naționale, tocmai în urma implicării sale în acțiunile de recuperare a Securității în folosul noii puteri, Voiculescu a fost unul din responsabilii din umbră a reactivării acesteia. Din 31 decembrie 1989, imediat după arestarea lui Iulian Vlad și a celorlați doi adjuncți ai săi, Iliescu l-a numit pe fostul geolog, ajuns viceprim-ministru în Guvernul provizoriu al lui Petre Roman, în funcția de comandant al structurilor fostei Securități.
Cu toate acestea, Voiculescu susținea că n-a avut anterior nicio legătură cu gupul de „complotiști” condus de Iliescu (aripa „politică”) și generalul Militaru (aripa militară) și că „din echipa cu care am luat puterea în 22 decembrie 1989 l-am cunoscut doar pe Aurel Dragoș Munteanu. Informații despre Iliescu am primit de la colonelul Harosa. Era un adevărat misionarism cu Iliescu, toate babele știau că la Editura Tehnică este un Iliescu, posibil succesor al lui Ceaușescu”. Harosa, care lucra pentru Securitate știa ce știa – era ofițer acoperit la Editura Enciclopedică, avîndu-l în supraveghere pe „colegul” Iliescu, de la Editura Tehnică. O ipoteză ar fi aceea că tocmai „editorul” Harosa a fost acela care l-a introdus pe Voican, cu misiunea de a proteja Securitatea, în preajma fostului său coleg de la Casa Scînteii, Ion Iliescu.
Voican-Voiculescu, „steaua norocoasă” a colonelulului-dezertor Gheorghe Goran
În primele luni ale anului 1990, noua putere „emanată” de revoluție a încercat să controleze în diverse feluri fosta Securitate. Ranchiuna generalului Militaru se potolise, odată cu ucidererea colonelului Trosca, despre care a fost informat în mod fals de colonelul Ardeleanu, șeful USLA, că îl urmărise mai multă vreme, pe cînd era maior la Contrainformații Militare. Cu orgoliul ostoit, odată cu trecerea Securității în subordinea Armatei, Militaru a trecut să se ocupe de problemele din propria ogradă, unde avea destule bătăi de cap cu nemulțumirile pe care le crease prin reactivarea prietenilor săi generali-pensionari, filo-sovietici.
Securitatea n-a mai rămas de izbeliște. Prima tentativă de „reorganizare” a ei i-a aparținut lui Voican-Voiculescu, secondat de colonelul Gheorghe Goran, reapărut ca prin minune în anturajul prim-vicepremierului, după ce fusese „dat dispărut” mai multe zile, aidoma multor „capi” ai Securității. Motivele colonelului Gheorghe Goran de a „părăsi corabia” Securității în așteptarea unor zile mai bune aveau ceva în plus față de activitatea din trecut a fiecărui securist, care îi făcea, pe toți aceștia, pasibili de „judecata poporului”. Cel pe care îl anchetase, cu numai cîteva luni în urmă, Ion Iliescu, apărea la televizor în seara zilei de 22 decembrie, drept succesor al lui Nicolae Ceaușescu, după fuga acestuia cu elicopterul de pe Comitetul Central la ora 12 și 6 minute. Așa că a ales să-și părăsească „locul de muncă”, lăsînd de izbeliște Securitatea Municipiului București, unitatea de elită a Departamentului Securității Statului, la comanda căreia se afla.
Colonelul Goran era un veteran al Securității. A „debutat” ca anchetator la numai 19 ani, în 1962. A participat, între altele, la anchetarea lui Paul Goma, la mijlocul anilor ”80. În vreme ce scriitorul era brutalizat de generalul Plesiță, Goran a stat cu spatele. După ce generalul a părăsit încăperea, Goma l-a intrebat pe Goran: „Ați văzut cum m-a bătut?”. „Nu”, i-a răspuns Goran, „eu sînt aici ca să nu văd nimic!”. În 5 aprilie 1977, cînd se petrecea această scenă, Gheorghe Goran era maior, „organ de cercetare” la Rahova și secretar al organizatiei de partid de la Direcția Anchetelor Penale. In 1985 a fost promovat locotenent-colonel și șef al Securității Maramureș, ulterior fiind avansat colonel și adus în comanda Securității Municipiului București, cît și în conducerea grupului operativ „Eterul”, înființat în 1980, care avea în atenție posturile de radio străine în limba română, în special „Europa Liberă”. În această calitate, îi avea în atenția lui și pe Doina Cornea, dar și pe Iulius Filip, de la Cluj. Ca securist, în cariera sa a inițiat și a participat la numeroase acte de poliție politică, numele său fiind publicat în acest sens de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în „Monitorul Oficial”.
În decembrie 1989, colonelul Goran avea deci toate motivele ca, în zilele tulburi de după fuga lui Ceaușescu, să se ascundă cît mai bine. Raportul Serviciului Român de Informații cu privire la evenimentele din decembrie 1989, care a fost făcut public într o conferință de presă la aniversarea a cinci ani de la revoluție menționa discutabila lui dispariție de la comanda unității: „o necunoscută mai stăruie și în ceea ce-l privește pe fostul șef al Securității Municipiului București, col (r.) Goran Gheorghe, care în cursul nopții de 21/22 decembrie 1989 a părăsit unitatea, fără să dea niciun fel de ordin și fără să anunțe cine îl înlocuia la comandă, reapărînd abia după 25 decembrie 1989, cînd deja situația începuse să se stabilizeze”. De altfel, disparițiile și reaparițiile misterioase par a fi unul dintre atributele principale ale colonelului Goran. Revenit în scenă după executarea lui Ceaușescu, el a încercat să-l convingă pe Gelu Voican-Voiculescu să reînființeze proaspăt-defuncta Securitate. Și era cît pe ce să reușească.
Constelația securiștilor lui Voican, stele căzătoare pe bolta lui Măgureanu
Goran era secondat de colegul său de la Securitatea Municipiului București, Viorel Tache. Cei doi i-au intrat pe sub piele lui Voican, oferindu-i pe tavă arhiva unității lor, Securitatea Municipiului București. Din echipă mai făcea parte vechea cunotință a geologului-astrolog, maiorul Harosa (avansat curînd colonel). Toți patru au trecut la treabă.
În biroul său de la etajul 5 al guvernului, tixit de dosare, Voican-Voiculescu deschidea cîte un dosar la primele pagini și-l închidea repede la loc, luînd apoi altul. Așa l-a văzut proaspăt-numitul ministru al culturii din guvernul Roman, Andrei Pleșu, care l-a întrebat amabil „ce faceți”. „O nouă structură de securitate și selectez cadrele, le fac horoscopul”, a răspuns impasibil prim-vicepremierul. În anticameră, Tache și Goran elaborau un proiect de decret, scris de mîna lui Goran, care la final suna astfel: „Se înființează Consiliul Siguranței Naționale”. Urma „Ordin Nr.1 al Șefului Consiliului Siguranței Naționale „, care era, firește, Gelu Voican-Voiculescu. Erau mai multe paragrafe. În primul, se arăta că „rămîn toate direcțiile Securității”, cu excepția celei de Securitate și Gardă și de cercetări penale, iar „Direcția a IV-a de contrainformații militare va fi încadrată cu ofițeri MApN loiali Revoluției”, iar foștii „ceiști” urmau să-și predea arhivele comandanților de unități pe care le spionaseră pentru Securitate. Generalii Iulian Vlad, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu (șeful spionajului), Vasile Gheorghe (de la Cercetări Penale) și Gianu Bucurescu „se consideră intrați în inactivitate (pînă la noi ordine)”. Și, firește, „la comanda Siguranței Municipiului București se numește col. Goran Gheorghe”.
Ordinul de mai sus, redactat în manuscris în exemplar unic de Viorel Tache și semnat olograf de Voican Voiculescu (vezi facsimil) prevedea practic o reînființare a Securității. Dar Iliescu a refuzat categoric să semneze acest act normativ secret. Nu numai pentru că această decizie de repunere pe picioare a Securității într-o formă instituțională era socotită prematură, dar termenul „Siguranță” îi amintea liderului Consiliului Frontului Salvării Naționale de perioada antebelică, o epocă deloc pe placul său, de suferințele tatălui, ilegalist comunist și vechi client al Siguranței. Cred că în împrejurările alcătuirii acestui proiect, Iliescu a dat și ochii cu Goran, care-l anchetase cu cîteva luni în urmă. Cert e că de atunci încolo fostul șef al Securității Capitalei, în loc să se întoarcă triumfal la serviciu, a ajuns la închisoare pentru doi ani și jumătate, fiind condamnat pentru reținerea ilegală a revoluționarilor trimiși la Jilava în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Lecuit apoi, cu excepția audierii sale la Comisia Gabrielescu, a rămas retras, încasîndu-și liniștit pensia.
Că Voican-Voiculescu l-ar fi preferat pe colonelul Goran, veteranul anchetator al Securității în fruntea renăscutului „serviciu de informații” din cenușa fostului DSS, o recunoștea el însuși: „cînd am înființat unitatea 0215, eu doream să fie Goran comandant, dar Iliescu a semnat un decret pentru Cico Dumitrescu”. E de înțeles, doar Goran îl anchetase pe liderul Frontului cu numai șase luni în urmă, ceea ce nici horoscopul și nici Goran însuși nu i-au spus lui Voican-Voiculescu, pus într-o primă situație delicată privind modul în care înțelegea să „rebrenduiască” Securitatea. A fost nevoit să găsească alte soluții: „apoi l-am numit pe Florin Calapod la 0215 (alias Cristescu, fost ofițer acoperit al Securității Municipiului București, ca și Harosa – n.n.) și pe Mihal Caraman, la Informații Externe”.
De aici încolo, puterea lui Gelu Voican-Voiculescu a intrat într-un con de umbră, mai ales după lovitura de maestru a lui Virgil Măgureanu, care la finele lunii martie înființa Serviciul Român de Informații, după tulburările inter-etnice de la Tîrgu Mureș, de escaladarea căreia securiștii din Ardeal, regrupați în organizația „Vatra Românească” nu au fost străini. Horoscopul și astrologia au fost depășite de versatilitate și mai buna orientare în hățișurile puterii. Și nici măcar rolul important jucat de Voican și de „doi și-un sfert”, unitatea pe care o crease pe parcursul mineriadei din iunie 1990 nu l-au mai readus în prim-plan, în urma acestei gafe. Se vede că pe Virgil Măgureanu nu l-a putut învinge, folosindu-se numai de tainele Horosocpului, în baza căruia Gelu Voican-Voiculescu își selectase fără pic de discernămînt colaboratorii din fosta Securitate. Să-i propui noului șef al statului ca primul său serviciu secret să fie condus tocmai de cel care-l anchetase nu demult la Securitate, bate și cea mai norocoasă așezare a astrelor.
Marius Oprea