De mai bine de patru ani, Cristina este țintuită într-un pat și tot ce poate face este să clipească, să râdă și să plângă. Avea 12 ani și 10 luni când a intrat în sala de operație a Institutului de Urgență pentru Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș pentru înlocuirea unei valve la inimă. Fata s-a născut cu o malformație congenitală și a fost operată de două ori. În timpul celei de-a doua operații, creierul Cristinei nu a fost oxigenat timp de 12 minute și fata a rămas paralizată. „Am mers cu fetița mea să o operez la inimă și acum are creierașul negru”, sunt cuvintele unui tată care încearcă să facă dreptate pentru copilul lui.
Medicii spuneau că fata va muri și nu-i dădeau nicio speranță, dar Cristina a învins lupta cu moartea.
După operația din martie 2017, Cristina a ajuns la Spitalul ”Marie Curie” și timp de 30 de zile a stat la ATI, cu temperatură peste 41 de grade, învelită cu saci de gheață pentru a-i scădea febra.
„De ce nu mi-a spus nimeni înainte de operație că i se poate sparge aorta?”, se întreabă Marian Lefter, tatăl fetei.
Aproape patru ani a respirat prin intermediul unei canule. A scăpat de tub datorită injecțiilor cu celule stem.
Un RMN recent arată că fata are un alt diagnostic: encefalopatie hipoxică, o afecțiune care se declanșează atunci cantitatea de oxigen care ajunge la creier este redusă sau întreruptă, provocând leziuni cerebrale.
În prezent, dosarul pentru vătămare corporală din culpă este pe masa procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, care efectuează cercetări in rem.
Am fost acasă la Cristina, locul unde fata respiră, clipește și mănâncă printr-un tub digestiv. Cristina are nevoie în continuare de ajutor, iar kinetoterapia și reflexoterapia sunt singurile ei șanse să nu se agraveze deformările mâinilor și picioarelor din cauza paraliziei.
Fata care ”vorbește” prin ochi
Au trecut patru ani și patru luni de când Cristina este captivă într-o lume a tăcerii. Universul fetei este acum în camera din apartamentul familiei, din cartierul Militari. Mănâncă din trei în trei ore, cu ajutorul unui furtun și nu poate vorbi.
Corpul ei este fixat ca într-un costum greoi de scafandru, în patul cu saltea antiescare, care permite o mai bună circulație a sângelui și o bună oxigenare a țesuturilor.
În fiecare zi, mama îi aspiră saliva cu un aspirator medical, pentru că Cristina nu-și mai poate înghiți saliva. Doar respiră”.
Avea o găurică la inimă și a trebuit să fie operată pe 3 aprilie 2017. Am fost programat la domnul Horațiu Suciu, la Institutul din Târgu Mureș. Prima dată a fost operată la cinci ani și mi-au zis că va mai fi operată din nou la 18 ani. Însă nu a fost așa, au operat-o mai devreme. Medicii au spus că va fi un copil normal, doar că nu trebuie să facă efort. Mergeam cu ea anual la control. Pe 3 aprilie, a intrat în operație. După nouă ore, domnul profesor Suciu a ieșit din blocul operator cu lacrimi în ochi. Mi-a spus că-i pare rău și că anestezista îmi va spune ce s-a întâmplat. Atunci a venit și mi-a zis că aorta ei s-a spart și că 12 minute a rămas fără oxigen”, își amintește Marian, tatăl Cristinei.
Foto: Cristina, în patul din apartamentul din Militari
Din ziua aceea, Cristina nu a mai mers și nu s-a mai mișcat singură niciodată. Imediat după operație, fata a ajuns la Terapie Intensivă, în comă indusă.
«De ce nu se mai trezește fetița mea», îl înteba Marian pe medicul Suciu.
„Eu am venit cu fetița mea să o operez la inimă. Fetița mea era un copil de 10, la școală. A doua zi după operație, l-am sunat și pe Raed Arafat. Mi-a spus că îi pare rău, dar numai domnul profesor știe ce s-a întâmplat acolo”, spune tatăl Cristinei.
Patru ani de tăcere peste râsul de copil
Pe deasupra șosetelor cu steluțe, Cristina are picioarele acoperite în ortezele care împiedică îndoirea membrelor. Laba piciorului stâng este aproape atrofiată, iar oasele îi ies prin pielea albă și fragedă de adolescentă.
Marian îi dă jos orteza, apoi șoseta și îi cuprinde piciorul între degete: „Uitați cum au ajuns piciorușele fetiței mele. De ce nu mă ajută cu un kinetoterapeut acasă?”, spune mâhnit Marian.
Durerea din glasul lui te străbate. Simți din vorbele lui că vrea să-i ia toată suferința fetei, brusc, să o cuprindă în palme și să o transfere în corpul lui.
Catastrofa a venit în familia Lefter fără să bată la ușă și le-a luat aprope totul. Râsul de copil al fetei a dispărut acum patru ani. Acum, Cristina își poate mișca doar capul, lent, în stânga și în dreapta.
Deasupra patului, părinții au bătut în cuie câteva icoane pentru ca fata să-și găsească alinarea. Marian și Mihaela și-au promis unul altuia că nu vor renunța și se agață de speranţă cu toată puterea iubirii lor de părinți.
Ochii îi joacă neîntrerupt și își privește părinții cu dragostea ei de copil. Uneori se uită în gol și plânge ca un bebeluș, alteori, râde în hohote, cu o fericire pe care n-o mai poate cuprinde în cuvinte. Mama Cristinei crede că ea aude, simte și înțelege totul. Este speranța în lupta lor.
„Cât să mai lupt, de patru ani și patru luni? Și eu, și soția trebuie să o întoarcem din trei în trei ore, pentru a nu face aprindere la plămâni și escare”, ne spune Marian, în timp ce strânge la piept o poză cu Cristina dinainte de operație.
Pe frigider, în dormitor, în sufragerie sunt lipite fotografii cu Cristina. Zâmbetul ei de copil este păstrat ca amintire în toate camerele micuțului apartament din cartierul Militari și strălucește în fotografiile puse pe pereții vopsiți în alb: Cristina la grădiniță, în clasa întâi, în bancă, cu colegii, dar și cu ea înainte de operație.
”Creierașul ei e negru”
Săptămâna trecută, Cristina a făcut un examen RMN la nivelul capului. Niciun medic nu voia să i-l facă pentru că sternul i-a fost prins cu sârme după operație și riscurile sunt mari. Diagnosticul de la RMN a fost unul dur, dar a confirmat realitatea trăită zilnic de patru ani: are atrofie cerebrală. O scădere progresivă a numărului de celule nervoase si a conexiunilor interneuronale care, în timp, duc la micșorarea creierului și diminuarea funcțiilor cognitive.
Am fost la un domn doctor și mi-a spus că are creierul atrofiat. Creierașul ei e negru. Eu m-am dus să o operez la inimă și acum are atrofie cerebrală. Cu ce a greșit acest îngeraș? Am făcut două-trei petiții către președintele României. Nimeni nu voia să-i facă acel RMN. Toți voiau o hârtie care să ateste că i se poate face RMN. Atunci am cerut hârtia respectivă unde au operat-o, însă mi-au zis că rămâne decizia RMN-istului”, poveșteste Marian Lefter, tatăl Cristinei.
Foto: Cristina alături de Marian și Mihaela, părinții ei
”Cristina e ca un bibelou”
Banii sunt puțini și Marian este singurul care muncește. Mihaela a trebuit să renunțe la slujbă, pentru a fi lângă Cristina tot timpul. Fata trebuie să fie mutată permanent de pe o parte pe alta, pentru a nu face aprindere la plămâni.
Bărbatul lucrează în depoul tramvaielor, pe timp de noapte, pentru ca ziua să fie alături de soția lui și să o ajute. Are chipul obosit și încercănat, dar cel mai tare îl doare că nu-i poate auzi Cristinei vocea.
Suntem tari pentru că o iubim prea mult. Să ai un copil și să nu-i auzi deloc vocea, să nu o vezi cum mănâncă. E un bibelou. Vorbești cu ea si doar râde, plânge, spune Marian Lefter.
Înainte de operație, Marian era vatman și avea un salariu mai mare. Într-o seară, când era la serviciu, a leșinat în cabină din cauza suferinței și de atunci nu a mai putut să conducă tramvaiul. Acum câștigă doar 3.000 lei pe lună, iar Cristina are nevoie de cel puțin 5.000 de lei, pentru pampers, medicamente, kinetoterapie, reflexoterapie.
Mihaela zâmbește cu credința mamei care nu renunță la puiul ei. „Nu mă las până nu o văd pe picioare. Asta m-a ținut în picioare. Faptul că înțelege”, mărturisește femeia.
”Noi nu plângem, da?”, își încurajează Mihaela fiica. ”Ne facem bine, da? Mami te iubește mult. Nu te-ai supărat că a stat mami mai mult la piață”, îi șoptește femeia.
Marian pocnește din degete către Cristina: «Sus, sus, tati! Hai sus!». Niciunul nu renunță. Cu mâinile bărbătești, o apucă de brațe și îi lipește capul de piept masiv, pentru a-i echilibra corpul.
Foto: Cristina alături de Marian, tatăl ei
În afară de patul cu saltea specială, Cristina mai stă pe fotoliul din sufragerie. Pentru a o muta într-un alt loc din casă, Mihaela o prinde de picioare și Marian de brațe. E singurul mod în care fata poate fi mișcată.
De două ori pe an, Cristina trebuia să meargă la terapie cu oxigen hiperbaric, într-un centru medical din Caraș-Severin, la peste 500 de kilometri de București. Tot drumul doar pentru a intra într-o cameră în care respiră oxigen pur, cu presiune atmosferică de până la trei ori mai ridicată decât presiunea normală.
Dosarele din sertar
Tot ce s-a întâmplat în sala de operații în urmă cu patru ani este încă în investigație. Marian scoate dintr-un sertar două dosare groase, învelite în folie transparentă. Sunt paginile din ancheta pentru ”vătămare corporală din culpă” care a început în 2017, la Parchetul Judecătoriei Târgu Mureș.
După patru ani, dosarul a fost clasat, în februarie 2021. O lună mai târziu, decizia procurorului de caz a fost infirmată de prim-procurorul Parchetului, iar instanța a confirmat recent redeschiderea dosarului și continuarea urmăririi penale, așa cum a relatat Gândul în luna iunie.
În prezent, dosarul penal este la Serviciul de Investigații Criminale din IPJ Mureș, ancheta fiind făcută sub supravegherea unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș.
Am întrebat la Parchet care este stadiul dosarului. Fiind o anchetă penală în desfășurare, procurorii au refuzat să ne precizeze dacă medicul Horațiu Suciu sau altcineva din dosar a fost audiat. Am aflat doar că cercetarea este încă în faza in rem, pentru fapta de vătămare corporală din culpă, încă fără nicio persoană pusă sub acuzare.
Cei care vor să o ajute pe Cristina să ducă o viață mai bună, o pot face donând în următoarele conturi deschise pe numele tatălui, Marian Lefter: