Cum am căutat ziua de 23 August: (making-)OF-ul unui reportaj muncitoresc

Vara, odată cu începutul celei de-a treia decade a lunii august, resimt încă o vagă emoție a sărbătorii. O mulțime de imagini îmi vin în minte, legate de fosta zi națională.

De la baloane colorate și trandafiri de plastic, la cârca părinților, vuietul cuvintelor neînțelese și „scârțâitoarea” pancartelor și a „vignetelor” decupate pe contur – „23 AUGUST”; apoi, mai târziu, de ținuta sportivă, de pasul de defilare și de „pinacoteca” legendarelor „plăcuțe”, ridicate și coborâte la tribuna a doua a „Stadionului 23 August”.

Așa că, ne-am propus să-i întrebăm pe cetățenii patriei ce mai știu ei, astăzi, despre semnificația istorică a zilei de 23 August, cum o sărbătoreau în „calitate” de Zi Națională și dacă au vreo părere despre Ion Antonescu unul dintre personajele cheie ale evenimentului istoric din 1944.

Ne-am deplasat, mai întâi, în cartierul bucureștean „23 August”. Interlocutorii noștri pot fi urmăriți în acțiune, direct pe „peliculă”, așa cum și-au amintit ei evenimentul, iar eu voi încerca să fac aici un fel de making of al acțiunii. Adică să vă spun povestea celorlalți, oamenii nefilmați, deci nevăzuți, cetățeni ai zilelor noastre, de care depindem într-un fel sau altul și care, după un sfert de secol trecut de la ultimul 23 August sărbătorit, par neschimbați.

La noi, la piață, la „23 August”

Intrăm în trombă pe Pantelimon, prindem toate stopurile până la Cora, apoi, la stânga, la dreapta și intrăm pe Șoseaua Gara Cățelu. Lume puțină, căldură mare, trai la ralanti. Piața e pe o stradă, la dreapta, „exact dup-a doua stație de autobuz; vă uitați dumneavoastră și, dacă nu, mai întrebați când ajungeți!”.

Plecăm iar, găsim strada, găsim piața, găsim oamenii. În majoritate, seniori între 70 și 80, veniți la cumpărărturi, unii târșâindu-și picioarele grele de ani, alții, cărucioarele pe roți – mai mult goale decât garnisite. Lumea ne privește curioasă.

Încercăm la un domn cu pălărie. Nu vrea! N-are ce „dracu” să ne spună acuma, după atâta timp. „Ce mai știu eu ce era atunci?! Doar că era mai bine, era de toate…”. O doamnă înaltă, voluntară, cu privire rece ne trimite să punem întrebări în altă parte. „Unde?!”, ne arătăm nelămuriți. „Oriunde”, spune doamnă, cu ignor, încercând, cu degetele, fermitatea roșiilor cu țugui.

Din spate, o mamaie scundă, sprijinindu-se de marginea tarabei, mă privește cu ochi apoși. „De la tv?!”, întreabă stins. Dau din cap, ambiguu, în timp ce doamna dă din cap nostalgic… „Eu sunt născută de 23 august. Chiar de 23 august 44″, șoptește.

„Omul meu”, îmi zic în gând, și o rog să-mi spună ceva, pe cameră. Până potrivim trepiedul, ne pomenim cu o „cucoană” dreasă bine din vestimentație, frumos mirositoare și cu podoabe aurite la încheieturi, alergând printre tarabe. Se recomandă drept un fel de administrator și ne zice sec, cu o urmă mai veche de zîmbet complezent:

– „Păi știți, n-aveți voie să filmați aici!”.

– „Dar de ce, doamnă, că nu facem vreo anchetă!”, o liniștesc în treacăt.

– „Da” ce faceți?!”.

– „Îi întrebăm pe oameni ce mai știu ei despre ziua de 23 August”.

– „Da” ce zi e azi?!”, mă surprinde dumneaei, cu o întrebare de concurs. Caut repede prin memorie și decid că e 20. „Păi, trebuie să vorbiți cu patronul”, spune și ea, tot repede, de parc-ar fi fost necesar să ne grăbim, ca să nu treacă ziua, și să se facă 21.

– „Să vorbim!”, zic. Ieșim din „piață”, doamna sună pe mobil, spune trei vorbe și-mi întinde device-ul.

– „Alo!”, „Bună – îmi răspunde o voce feminină. Care-i treaba?!”.

– „Facem un reportaj în piață – zic. De 23 August. Știți, cartierul dumneavoastră, piața, poate și strada, mă rog, toate sunt de 23 August. Chiar găsisem o doamnă, și cred c-am s-o pierd”.

– „Păi, e colega mea”, zice.

– „Nu dânsa, alta, născută de 23…”.

– „Habar n-am”, spune femeia, și pe bună dreptate, apoi continuă”. „Uite care-i treaba! Filmați dar fără vinete, roșii, marfa, chestii d-astea… da?!”.

– „Sigur, doamnă! Ce treabă avem noi cu marfa?! Noi, cu oamenii…”.

– „OK. Dar să n-aud că mi-ați filmat marfa!”.

– „Exclus, doamnă, ce Dumnezeu, se poate…”. Ne salutăm binevoitor, îi restitui mobilul administratorei, și dăm să punem trepiedul pe poziție, ca s-o filmăm pe femeia născută la eveniment, cu grijă, să n-apară-n cadru vinetele omului în maieu. Când să-i dăm drumul, ne pomenim iar cu „parfum de femeie”, drept în nasul nostru. „Eu zic că tot mai bine e afară!” spune. „De ce?! Doar am vorbit cu patroana și a fost de acord”. „Nu-i nimic, c-am convins-o eu că-i mai bine să filmați afară, decât în piață. E lumea mai în largul ei…”.

Afară e… serviciile

Adevărul este că afară e mult mai bine. Aer, un pic de umbră, oamenii par mai dispuși la poveste, se lasă filmați, sunt volubili. Vorbim de istorie, de „Ziua Națională, când era ea 23 August”, de mareșal. Unii știu, alții le-ncurcă binișor, câte unii, copios.

Pe la 12 fix, oprește la doi pași de noi un BMW, destul de arătos la vremea lui. Remarc în retrovizoare o pereche de ochi iscoditori, geană pe noi, ne scanează de la obraz. La vreo câteva minute, portiera se deschide încet, cu metodă, și lasă loc la vedere unui domn între două vârste, două talii, două impresii…

– „Bună ziua, aveți două minute?” întreb cu speranță și curiozitate.

– „De ce?!”, zice omul, fără să renunțe la scaner.

– „Să ne spuneți câtva amintiri despre ziua de 23 August, știți…”. Bărbatul se apropie de umărul meu, lasă capul ușor, spre tâmpla lui dreaptă, și șoptește misterios:

– „Și dacă aș vrea n-aș putea!”. Pe urmă mă privește iar, puțin în sus, oarecum pieziș. „Mă-nțelegi?!”.

– „Nu!”, zic, complet surprins. Omul are o grimasă, de genul, „prost ești mo”, și pe urmă zice:

– „Hai, domne, ce dracu, că pari inteligent! Pun-te-n locu” meu. Tu știi că noi nu putem să vorbim. Vrei să-mi faci probleme? Dacă mă vede ăștia la… Nu e bine, înțelegi?!”. N-am curaj să-i spun a doua oară nu, și tac între două gânduri. „Păi vezi?! Asta e… La noi nu e voie!”.

Oamenii de la Brănești

Din 23 August, dăm o fugă în Brănești. Tot pustiu, tot caniculă. În piața largă, vecină cu fosta strada „23 August”, bâzâie musca leneșă peste coaja de pepene. La o masă, la cârciumă, un grup de bărbați în putere, treziți cu sete, se luptă cu berea rece. Toți au amintiri, vorbesc odată, știu de crenvurști, dar nimeni nu vrea pe cameră.

Până când apare bărbatul înalt, cu pălărie luată de la Hanul lui Manuc, macaragiul cu simț în venă, când „lasă la zero”.

– „Mi-a luat-o fii-mea!”. Fac ochii mari. „Mi-a luat-o fii-mea! Pălăria! Mi-a luat-o fii-mea, de la București, de la Manuc. Da care-i treaba?! Ce vă interesează?”. – „Dacă vă mai amintiți ce-a fost la 23 August 1944″ spun repede, să am timp să mă feresc.

– „În istorie, așa?! Păi, a fost asta cu… Brâncoveanu, când au vrut să-l facă, să-l roage să treacă la religia noastră, ortodoxă și el n-a vrut, nu?! Da! Am văzut la televizor. Așa cred, părerea mea…”. Simt soarele în ceafă și un fel de amețeală scurtă. Aș mânca o roșie mare cu sare. „Și Antonescu s-a dat cu rușii. Noroc cu Mihai că a ținut țara, până a venit nemții… Nu?! Da, așa a fost”.

Furt de inteligență la Malaxa, fostă 23 August, astăzi Faur

– „Aicea e, bre! Astea este. Acuma le zice Faur, da ele e!” ne explică liniștit paznicul, un bărbat la vreo 63 de ani, echipat regulamentar, în uniformă, descheiat până deasupra buricului, ștergându-și gâtul cu o batistă rezistentă. S-a tras mai la răcoare, chiar în buza barierei de pe linia porții.

– „Văd că știi toată istoria. Ai lucrat aici?!”.

– „Am lucrat”, zice omul.

– „Păi, atunci poți să ne povestești cum era, când cu defilarea de 23, când venea Ceaușescu, cum te duceai la mici, după…”.

– „Pot, bre, da nu pot, că mă dă știa afară. Mai am doi ani până la pensie. Dacă mă vede că m-ai filmat în post, dracu” mă ia. Și acu poate să mă vadă, pe geam”, și se uită cu coada ochiului spre clădirea de birouri. „Da” vă dau niște băieți care e nemulțumiți, la atelierele-astea, p-aicea!”. Și omul se ține de cuvânt: încearcă cu telefonul pe la vreo doi-trei, pledează corect, dar fără noroc; nimeni nu cedează. Susține, combate, insistă, se enevează: „Hai, dă-te-n mă-ta! Am vrut să de dau la televizor, da ești un prost, gata. Nu mai vezi tu astea!”.

Și totuși, cetățeanul, portar de omenie, ne spune că undeva, în dreapta, e posibil să găsim totuși ceva. „Mai e câte unul, pe ici-pe colo”, zice.

Trecem prin fața unor ateliere cu uși imense, date de perete. Imaginea halelor mari și mirosul de fier și de fum, lumina difuză din interior și huruitul podului rulant mă întorc violent cu zeci de ani în urmă.

Intrăm într-o incintă imensă, aglomerată de fiare ruginite și câteva utilaje cu vârstă îndoilenică, și întrebăm femeia în halat bleumarin, de la biroul de lemn, unde e direcția. „De ce?!”. „Ca să ne aprobe cineva să filmăm aici. Facem un reportaj muncitoresc despre Uzinele 23 August”, îi spun. Femeia nu ezită. Își ia ștampila, „ca să nu facă picioare” și ne conduce, printre fiare, la „dom director”.

„Dom director” e un tânăr, până în 40 de ani, bine legat, într-o bluză neagră. Îi raportăm scopul și durata vizitei, iar el, fără figuri suplimentare, îi „rostește” secretarei trei nume de muncitori vechi, „de pe vremea uzinelor”, să vină să ne spună ce mai știu.

Femeia pune mâna pe telefon, mobilizată la maxim, și când să prindă pe cineva, ne trezim cu un „fost” – șofer sau „consilier”, ceva, de fost director, la fostul 23. Îl rog să ne spună el vreo câteva cuvinte, dar ne refuză, la fel de direct, pe cât fusese directorul de direct când ne-a permis. „N-am eu ce să spun. Nu mă bag…”. Și, apoi, spre secretară: „Și zic că e bine să te gândești și tu. Dânșii au luat aprobare de la Faur?! Nu cred c-au luat”. „Păi, dumneavoastră sunteți altă instituție”, zic. „Da, da” aleile și tot ce vedeți în jur halelor, plus alte hale, sunt ale lor!” zice omul. „Da. Mai bine ar fi să mergeți la Faur!”, spune și femeia, tot mai domolită în formatul numerelor.

Și ne trezim în ușă cu un fel de copie a directorului. Un bărbat tânăr, bine legat, cu bluză neagră, se opreșete, rezemat de toc. Singura diferență, mâinile. Caut, la repezeală, din ochi, un loc liber pe brațele sale și mai găsesc, într-un „colț”, numai vreo 20 de centimetri pătrați. În rest, o simfonie de tautuaje vinete.

– „Domnii vor să filmeze în secție un reportaj cu uzina și să vorbească cu oamenii noștri…”, începe secretara să depene o poveste fără sfârșit.

– „Nu!”, zice tatuatul, nici una-nici două.

– „Ce, nu?!” întreb.

– „Nu! N-aveți voie!”, repetă și el.

– „Dar avem permisiunea domnului director!”, încerc zadarnic.

– „Secția e a mea, iar oamenii nu vorbesc, clar?!”.

– „Clar! – zic. Dumneavoastră știți mai bine cum e cu democrația. Sunteți tânăr și cu viziune”.

Ne luăm tălpășița din secretariat, și ne-toarcem pe unde am venit. Tatuatul după noi, prin secție, printre lovituri de ciocan, mizerii metalice, aruncate care-ncotro, și huruit de mașini. Ca un fel de scuză, „democratul” începe să bată câmpii.

– „D-aia am rezistat noi, până acum, în toți anii ăștia de criză. Confidențialitatea a fost mama noastră. Dumneavoastră ziceți că întrebați de 23 August, dar știu eu ce-o să vă spună oamenii mei?”.

– „Adică să ne spună secretele procesului de fabricație…”, zic, brusc amuzat.

– „Da! Nu râdeți. Dumneavoastră n-ați auzit de furtul de inteligență?”. Îl privesc pe om blocat la granița dintre bulversare și o iminentă criză de ilaritate.

– „Nu suntem noi atât de inteligenți, încât să vă furăm inteligența dumneavoastră”, îi spun în golul ușilor largi, date de perete.

– „Ba, io zic că da. Că ăștia care fură tehnologie nu trebuie să vină așa, neapărat, în costum. Poa” să vină și în blugi, ca dumneavoastră…” îl privesc, din nou, descumpănit, apoi ne luăm la revedere și plecăm spre mașină. „Vreți, cumva, o sticlă de apă?!” ne întreabă omul, tocmai aici, cam la vreo patru sute de metri de secretariatul din care abia plecasem, dotat cu pahare și cu apă rece…

Ziariști nenorociți

În dreptul porții, portarul ne abordează încântat.

– „Gata! V-am făcut rost de om. E vizavi, peste stradă, în macaraua aia galbenă. Vă spune el tot”. Îi mulțumim, îndatorați, traversăm și ne trezim cu un individ „mort” în cabină. Căutăm împrejur, nimic. În tufișuri, tot nimic. Îl trezim pe ăsta „mort”.

– „Da!, zice cu ochii cârpiți.

– „Mata ne povestești cu uzina, cu ziua de 23 August, cu defilarea, cu astea, că ne-a trimis portarul”.

– „Sistemul e de vină!” zice omul, în transă.

– „Poftim?!”, articulez.

– „Sistemul e de vină!”.

– „Ce sistem?!”.

– „Ăsta, sistemu”. Ăsta e de vină”. Îmi dau seama că „patinează” și dau să plec.

– „Din cauza voastră, ăștia, niște nenorociți. Voi ziariștii, voi ați stricat tot! Nenorociți…”.