Cum au trăit BREXIT-ul oamenii din satul Prințului Charles. „Brexit? Nu știm cine-i ăla”

La ora fierbinte a amiezii, drumul care traversează Viscri e pustiu. Un câine letargic zace în umbra casei prințului Charles, cu burta lipită de șanț, cu limba alunecată în iarbă, printre canini, ca un șarpe vinețiu. Praful drumului, stârnit de roțile mașinii, i se așterne pe blana cu nuanțe indecise. Întoarce spre mine irisul cafeniu, fără vreo altă mișcare inutilă, lăsând la vedere parte din albul ochilor. Apoi, într-o fracțiune de secundă, pleoapa grea îi cade, câinos, peste ochiul umed.

Pentru o clipă am senzația că sunt singur într-o așezare din care toată lumea s-a furișat dincolo.

De vină este, cu siguranță, noua obsesie europeană: „Brexit”.

„Grigore, nu grăi nimic!”

Pe două scaune răsturnate, din lemn, în apropierea unei case vechi, săsești, stau de vorbă doi bătrâni – un el și o ea. Când mă vede, femeia se ridică iute și, trecând prin fața mea, se îndreaptă către drum.

„Nu mai stați puțin, să vorbim?”. o interpelez la țanc. „Ce să vorbim?!”, îmi răspundea ea, cam arțăgos, fără să domolească pasul. „Despre ce mai faceți, despre cum vă descurcați. Despre Brexit…”. „Brexit?!”, se nedumerește femeia. „Nu știm, nu știm cine e ăla, Brexit!”. „N-ați auzit de Brexit?”, întreb amuzat. „N-am auzit!”, răspunde, iar, fără să mă privească.

O las pe doamnă în drumul ei și mă apropii de bărbat. „Dumneavoastră ați auzit de Brexit?”. Omul mă privește descumpănit, pe sub borul unei șepci fistic, pe care scrie, cu litere mari, PDL, și dă să răspundă ceva. Când, din spate, se deslușește, limpede, glasul femeii: „Mă! Grigore, lasă-l să vorbească, tu nu grăi! M-auzi?! Nu grăi nimic!”. Imediat, bărbatul închide gura la loc, ca un pește, și rămâne fără grai.

Insist, totuși. „Ce credeți, acum, dacă tot au hotărât să iasă din UE, vor mai veni englezii aici, la Viscri?”. „Treaba lor. Ei zic, ei fac; nu noi. Noi degeaba vorbim!”, îmi spune omul hotărât. „Dar până acum au venit englezi la Viscri?”. „Au venit întruna! Din toate părțile”, mai zice el.

Dar Prințul Charles, o mai veni? Domnul Grigore îmi răspunde ferm că asta nu e în măsură să-mi mai spună. „Pentru asta sunt alții mai mari ca mine. (…) Pe noi, oricum, nu ne ajută cu nimic, ori că vine, ori că nu. Ce avantaj am eu dacă vine el la Viscri? Uite, aici era să facă trotuar. O zis că nu-i voie. Au vrut să facă asfalt – o zis că nu-i voie! Păi, să meargă-n țara lui să facă acolo lege!”, își varsă năduful nea Grigore. Iar după un oftat reia: „La case n-are voie să modifice nimeni nimic, tot din cauza lui. Ce-are el cu casa omului, dacă omul vrea să pună termopane? De ce să nu pună, nu?”.

Dar cu englezii obișnuiți, dacă vin și mai mulți în Viscri, ar avea ceva? „Poa” să vie, poa” să nu vie, că nu le dau eu de mâncare!”. „Dar dacă vin mai mulți și vă cer, totuși, de mâncare sau cazare? Le dați ori nu le dați?”. „Aia e altceva”, grăiește Grigore, atent la nuanțe. „Aia e altceva, că pe degeaba nu stă nimeni în ziua de azi. Nici nu-i dă cineva mâncare pe de gratis, mai ales cum e acu”, cu timpurile-astea. Că e jale mare. Uite-așa de mic e porumbu”, anu” ăsta!”. Deci ar ieși de-o afacere… „Da, cum să nu? Pentru bani, de ce nu?”, conchide Grigore, încrezător.

„De Brexit nu știu nimic, acum v-aud!”

Pe drumul Cetății, înspre deal, două femei stau pe pragul unei uși, supraveghindu-și atent prăvălia de căciuli și șosete multicolore. Când vede camera, cea mai mică fuge speriată, lăsând-o pe cealaltă în „obiectiv”. Femeia mă privește fix, fără spaime, oarecum surprinsă.

„Dacă știu de Brexit? Nici n-am auzit. Acum v-aud, ia”, zice femeia și se uită fix, la mine, întrebător. Îi explic cum e cu votul de „retragere” și o întreb ce crede despre asta – vor mai veni sau nu, britanici în Transilvania. „Nu cred! Cam greu”. Dar până acum au fost? Fost. Afacerea cu șosete și căciulițe a mers. Mers! „Și n-o să mai vină?”. „Nu! Și eu am băiatul acolo și dacă vine nu cred c-o să mai poată pleca înapoi”. „Sunteți cam pesimistă!”, trag și eu o concluzie intermediară. Mă privește fix, dă din cap a negație atent chibzuită. „Eu una n-aș vota!”. „Dar Prințul Charles o să mai vină?”. Iar pauză, iar chibzuință: „Ăla, cred că da…”. „Și dacă s-ar muta aici?”. „Ar fi bineee. Că ar veni în fiecare zi lume muultă, să-l vadă. De curioși…”.

„Noi, tot timpul am așteptat pe cineva”

Și mai sus de prăvălia cu lâneturi colorate, o schelă ridicată în bolta unei porți. Un zugrav tânăr întinde portocaliul cu bidineaua pe perete. „Spuneți-mi, ați auzit ceva de Brexit?”, îl întreb pe om, privindu-l de jos în sus. „Nu!”, zice și el privindu-mă de sus. „Ei, nu? Faptul că englezii s-au cerut afară din Europa?”. „Asta am auzit. Dar pe mine nu mă afectează. Că oamenii, și cu englezi, și fără englezi, tot vin la noi”.

Despre Prințul Charles nu-mi poate spune nimic: „El știe dacă mai vine sau dacă nu…”. Dar dacă ar veni mai mulți englezi la Viscri, ca să mai stea prin Europa, el ar adopta un englez? „Pentru noi n-ar fi problemă. Ne-am împrieteni, i-am ține pe lângă noi. Că și ei sunt oameni, ca și noi, nu?!”. Cât despre o „deplasare” în Anglia, în interes de serviciu, tânărul spune că nici n-a fost, dar că nici n-are de gând să meargă. „Dar de așteptat pe ei, aici, îi așteptăm. Că noi, tot timpul am așteptat pe cineva – ba pe albanezi, ba pe englezi, ba pe africani… Pe toți”. Îl întreb pe mucalit cum îl cheamă, iar el îmi spune râzând, după ce își trece mâna peste fața asudată: „Pe mine?! Laioș…”.

„Aș adopta chiar și mai mulți englezi”

Sigur, părerile localnicilor sunt împărțite.

Eugen Panait, patronul uneia dintre cele mai cunoscute pensiuni ale locului, din fața căreia tocmai pleca un autocar cu polonezi, se declară foarte optimist vizavi de statornicia sentimentelor britanicilor față de viscreni.

„Nu știu ce să zic cu ieșirea lor din UE, dar în privința turiștilor, eu spun că vor veni și în continuare la fel. Le place zona, sunt îndrăgostiți de Transilvania, de România. Să vedem. Așteptăm să treacă o perioadă de timp și abia pe urmă o să ne putem pronunța”.

Îl întreb ce crede despre vizitele prințului. „Cred că o să-l vedem la fel de des, aici la noi, ca și până acum. Îi place zona, îi place casa lui. Are, totuși, sentimente”.

Dar englezii, cei care au votat cu Europa? Ar putea veni ei, aici, în număr mai mare? Ar putea cumpăra terenuri, case? „Nu știm. Nu știm de ce parte au fost aceia care au venit la noi, până cum. Dacă au votat pentru, dacă au votat împotrivă…”., spune domnul Panait zâmbind.

„Dar dacă ar veni, ați fi gata să „adoptați”, sufletește, un englez?”. „Dar cum nu?! Aș adopta chiar mai mulți. Cunosc destui care au venit, m-au ajutat la lucru, au stat aici. Am prieteni. Plus că Fundația Mihai Eminescu a avut o colaborare foarte bună cu sătenii, prin aplicarea de proiecte de construcție și restaurare. Ai noștri, din Viscri, s-au dus în Anglia, ei au venit aici”.

Trag concluzia că românii și englezii s-au adoptat, deja, reciproc.

INTRĂ ȘI TU ACUM ÎN CAMPANIA ROMANIANS ADOPT REMAINIANS

„Un turism prea intensiv strică armonia”

Cel mai în temă cu Brexit-ul și consecințele sale se dovedește a fi Dietmar Gross, sas născut în zona Făgărașului, plecat în Germania în urmă cu 40 de ani, și revenit în țară, la Viscri, în 2010.

Dietmar este cumnatul Carolinei Fernolend, directoarea Fundației Mihai Eminescu Trust – România, organizație dedicată, cu precădere, protejării patrimoniului istoric transilvănean.

„În privința turismului, în special la noi, în Viscri, am impresia că nu vom fi afectați prea tare de consecințele Brexit-ului. Ei, britanicii, ar putea fi afectați un pic dacă lira sterină va înregistra ceva efecte negative – va fi ceva mai scump pentru ei. Dar turismul, în general, așa cum se întâmplă el acum, aici la noi, nu va fi afectat”.

Dietmar Gross explică situația prin aceea că, în plan mondial, au apărut situații care împing turiștii către România.

„De exemplu, situația din Turcia, care îi afectează mult pe nemți. Ei vor să meargă undeva unde este liniște. Până acum preferau coasta Mării Mediterane, dar situația acolo nu este tocmai în regulă. Pe fondul acesta, au devenit foarte interesați de România. Se discută mult la televiziunea germană despre asta: Transilvania este pusă pe primul loc de Lonely Planet, anul acesta. Există, astfel, un aflux important de turiști către noi. Personal conduc grupuri de turism prin România, în anumite zone, reprezentanți ai organizațiilor de ocrotire a naturii din Germania. Aproape că nu mai putem face față numărului mare de turiști. În consecință, cred că nu vom avea probleme. Ba, dimpotrivă – anume că ei ar trebui îndreptați și către alte zone ale țării. Pentru că dacă vin mult prea mulți, doar aici, afectează echilibrul satului. Nu vorbesc numai de căile de acces, dar și de numărul locurilor de cazare.

Sunt localnici, iar eu sunt un exemplu în acest sens, care spunem că nu vrem să ne stresăm și mai mult. Am venit într-un sat liniștit, frumos, departe de axele principale, iar un turism prea intensiv strică această armonie”.

Domnul Gross îmi spune că e greu de răspuns în ce fel sau dacă va fi afectată relația prințului cu Transilvania, în urma Brexit-ului. „Casa Regală, momentan, se abține să facă politică. Este drept că interesul său față de zonă i-a mobilizat pe britanici, ba, chiar și pe români, să vină mult mai des în Transilvania. Dar foarte mulți turiști – din Germania, din Austria, din alte părți – nu ne vizitează datorită prințului Charles.

Viscri, întreaga zonă, Transilvania, în general, sunt mediatizate pentru cetățile fortificate – cele mai multe și mai bine păstrate din Europa – și pentru toate celelalte urme istorice lăsate de sașii de aici. Așadar francezii, spaniolii, turiștii de pe celelalte continente, nu vor fi afectați în niciun fel de urmările Brexit”.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK –MARIAN SULTĂNOIU

În conecință, pentru vecinii Prințului Charles, Brexit-ul nu înseamnă mare lucru. Oamenii locului sunt convinși că legătura lor de „rudenie” cu britanicii de peste mări și țări va rămâne nestrămutată, în timp.