De ce mor româncele cu zile. Boala care nu doare, dar ucide 4.000 de femei în fiecare an. „Doctorul mi-a zis: normal că ți-e frică, nu e o bubă, dacă ai noroc, o mai duci cinci ani”

„N-am timp să merg la doctor.”

„Nu mi se poate întâmpla tocmai mie.”

„Nu merg la doctor, că sigur vin de acolo cu ceva.”

Acestea sunt ideile care le-au ținut pe Constanța, Ruxandra și Aurelia departe de cabinetele medicale. A existat întotdeauna ceva mai important de făcut. Au fost dorințele de a avea o viață mai bună, a fost ignoranța manifestată față de propria persoană. Ele s-au pus în plan secund. Alte lucruri le-au luat locul. Lucruri pe care acum nu le-ar mai lăsa să le-o ia înainte.

Constanța, supraviețuitoare în lupta cu cancerul de sân: „În acea secundă se prăbușește bolta cerească, se desface pământul și m-am întrebat în cât timp și ce-aș putea să fac ca să-mi las lucrurile în ordine, eu având o fată”

Constanța nu a pronunțat niciodată cuvântul cancer, nici măcar ca să arate cât de frig e afară. Sânii i-au fost întotdeauna un punct sensibil. A avut probleme când a trebuit să-și alăpteze copilul. Se spune că de ce ți-e teamă nu scapi. Asta pare să fi fost și deviza după care a mers viața ei. Spune că a dezvoltat nodulii la sân din cauza unui tratament aplicat greșit de medicul ginecolog care a asistat-o la sarcină.

„Veneau oamenii de afară, iarna, și ziceau că e cancer afară. Eu nu am pronunțat în viața mea cuvântul cancer până când nu l-am avut. Nu am suportat atingerea sânilor. Am făcut psihoză de lactație când a trebuit să îmi alăptez copilul și am făcut cancer la sân, pentru că în momentul în care am făcut fibrom uterin și a trebuit să fac histerectomie totală, ginecologul mi-a dat etinil estradiol, fără să se consulte cu endocrinologul și hormonii aceia din etinil estradiol m-au adus la 15 ani și fix o zi la cancer la sân”, povestește Constanța.

Povestea ei se învârte în jurul medicilor și al lucrurilor pe care le-a auzit de la ei. Constanța a trecut de la o veste proastă la alta și mai proastă, s-a lovit în plin de ignoranța și lipsa de compasiune a unui medic căruia nu-i spune numele, dar ale cărui cuvinte i-au rămas vii în minte. „Normal că ți-e frică, că e cancer, nu e o bubă, dacă ai noroc, o mai duci cinci ani”, i-a spus doctorul.

A ajuns la control dintr-o întâmplare. Era cu un prieten la spital și stătea de vorbă cu o asistentă, în cabinetul ei. A auzit cuvântul mamografie. S-a mirat că acolo putea fi facută o astfel de analiză și i-a cerut asistentei să îi facă și ei testarea. „Mi-a spus că îi trebuie trimitere de la medicul de familie, dar i-am spus că i-o aduc a doua zi. Bine… Am mers împreună cu doamna aceea și am făcut mamografie”, povestește Constanța.

După mamografie a mai stat puțin de vorbă cu prietena ei. Medicul imagist, cel care trebuia să îi facă interpretarea analizei, nu mai apărea. A vrut să plece, dar asistenta i-a spus să treacă înainte pe la doctorița care îi făcuse mamografia.

„Nici măcar nu știu cum o cheamă, că n-am mai văzut în fața ochilor. Era o persoană pe la 40 și ceva de ani, care îmi spune: ‘Știți, eu sunt aici doar de vreo 3-4 luni, nu cunosc pe nimeni…”. I-am zis că am o casă mare, să stea la mine, îi făceam buletin de București. Și ea zice: ”Am nevoie de un chirurg, că aici e cancer”, mi-a spus și a întors monitorul spre mine. În acea secundă, nu doresc nimănui de pe fața pământului, se prăbușește bolta cerească, se desface pământul și am avut sentimentul… în cât timp și ce-aș putea să fac ca să-mi las lucrurile în ordine, eu având o fată. Aveam 60 de ani. Am zis în cât timp aș putea să-mi aranjez viața, să nu-mi las copilul încurcat”, își amintește femeia.

A sunat-o pe nepoata ei. A urmat apoi un periplu între spitale. A mers cu ea la medicul ginecolog pe care-l cunoștea, care a trimis-o la un oncolog. Spera să primească o veste bună. N-a fost așa. A intrat în cabinetul lui.

„Eu am început să plâng, arătându-i profesorului mamografia aceea. I-am spus că îmi e foarte frică. ‘Normal că ți-e frică, că e cancer, nu e o bubă, dacă ai noroc, o mai duci cinci ani”, mi-a spus el. Am înlemnit”, își amintește Constanța.

A plecat de acolo și a sunat-o pe o altă cunoștință. Așa a ajuns la un alt spital, la un alt medic. Acesta din urmă s-a purtat excepțional. A fost singurul care, după cum povestește chiar ea, s-a spălat pe mâini și a palpat-o, spunându-i că nu operează poze, ci pacienți. A programat-o la operație lunea următoare.

„Nu am vrut să știe familia mea. Treci printr-o luptă tu cu tine. Nu am spus nimic. Mi-am făcut bagajul, o bocceluță minimă să mă duc să mă operez. Am scris o scrisoare pentru fiica și pentru soțul meu, de încurajare eu cître ei și s-a făcut duminică seara. Duminică seara fiica mea m-a rugat ca a doua zi să mă duc să îi rezolv niște probleme. I-am spus că nu mă duc nicăieri că eu mâine mă duc la spital să mă operez”, poveștește Constanța.

Fiica ei nu a fost de acord ca mama ei să facă operația în țară, din cauza lipsei aparaturii de ultimă oră. Și-a vândut mașina și a dus-o pe Constanța la o clinică din Turcia. S-a operat și s-a vindecat. A avut norocul ca ganglionii limfatici să nu îi fie afectați și, spune ea, a ajutat-o faptul că nu a luat medicamente, nu a băut și nu a fumat de-a lungul vieții.

„Viața sănătoasă pe care am dus-o de-a lungul timpului m-a ajutat enorm să trec peste aceste lucruri. Din boala asta se moare. Este o boală a trupului pe un suflet supărat. Din toată cercetarea pe care am făcut-o eu în jurul meu, cele care nu au fost susținute de familie, care au fost părăsite de bărbați, care au fost înșelate au dus-o mult mai greu sau nu mai sunt printre noi. Viața normală și civilizată pe care o ai contează, sprijinul familiei contează, dar cea mai mare deviză este ‘AJUTĂ-TE SINGUR!”, spune Constanța.

Femeia afirmă că în cancer trebuie să-ți fixezi un țel, să vrei să trăiești pentru ceva anume. Pe ea a ajutat-o dragostea pentru copil. Trebuie să-ți propui că poți, că mergi mai departe, că boala nu te doboară și să te împrietenești cu ea.
„Fiica mea a suportat cel mai greu. Mergeam pe holurile spitalului și lumea credea că ea e cea bolnavă, atât de distrusă a fost. Atunci, dacă ai o țintă… În viață și în tot ce faci trebuie să ai o motivație. În lupta asta motivația mea a fost fiica. Nu îți poți permite, în momentul în care devii mamă, nu ai voie, trebuie să fii pentru copil”, spune Constanța.

Imediat după operație s-a pensionat și spune că viața ei s-a schimbat. Dacă înainte anumite lucruri, care nu erau importante, o făceau să se neglijeze.

„Viața mea și a fiecăreia dintre noi, că ne știm acum, ne cunoaștem destul de bine, este până auzi de cancer și după ce auzi de cancer. Se schimbă scara valorilor. Vorbeam cu una dintre fete, care a trecut și ea prin asta, care era maniacă cu curățenia. Dacă vedea un fir de păr făcea ca trenul și acum mi-a arătat poze și are un cățel care i-a făcut praf mocheta și perdeaua. Privești altfel lucrurile și vrei să trăiești cât mai mult și să te bucuri”, concluzionează Constanța.

Ruxandra l-a ajutat pe tatăl ei să învingă cancerul, apoi s-a luptat chiar ea cu această boală

Ruxandra a trecut pentru prima dată prin experiența cancerului cu tatăl ei. Diagnosticat cu o formă de cancer de colon, la 82 de ani, nu a putut fi operat în România din cauza problemelor cardiace pe care le avea. Așa a ajuns la o clinică din Turcia. Ceea ce a trăit cu tatăl ei, a ajutat-o pe Ruxandra să învețe mai multe lucruri despre cancer, despre diagnosticarea precoce, despre importanța controlului ginecologic pentru femei. A învățat cum să-și palpeze sânii acasă și a făcut asta. La un an după ce și-a operat tatăl, Ruxandra a descoperit un nodul la sân.

„N-am stat pe gânduri și am plecat acolo, la clinică. M-am urcat în avion și, sigur, până în ultima secundă am sperat că este un nodul banal, care e acolo și se va rezolva. Nu a fost așa”, povestește Ruxandra.

După biopsie a primit diagnosticul. Era cancer. „Când am aflat a fost un șoc. Eram singură, mă dusesem fără familie, pentru că am zis că fac o analiză și mă întorc. A fost groaznic că m-am dus în camera de hotel și țin minte că m-am uitat în oglindă și am zis ‘Acum ce fac? Mă apuc să plâng până mor sau încerc ceva?”. Am cunoscut acolo niște români care m-au susținut fantastic, m-au luat seara la restaurant, m-au încurajat, au zis că va fi totul bine”, își amintește femeia.

Ruxandra a luptat. Soțul i-a fost alături în Turcia. A făcut operația și nu i-a fost îndepărtat tot sânul. Norocul ei a fost acela că a descoperit la timp boala și a învins-o ușor, fără să-și piardă tot sânul și fără alte complicații.

„Am fost șocată, pentru că nu te aștepți. Vedeam în jurul meu toată lumea cu cancer și spuneam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva. Sigur că primul gând a fost de ce mi se întâmplă mie. Pe urmă m-am gândit că poate am fost ajutată și îndrumată de Dumnezeu să ajung la doctor și să găsesc din timp boala. Am descoperit-o singură și nu am privit-o ca o pedeapsă. Foarte multe persoane spuneau că li se întâmplă acele lucruri pentru că au făcut sau nu au făcut ceva. Din contră, eu am considerat că mi s-a acordat o șansă să ajung acolo și să tratez boala din timp”, spune Ruxandra.

Este o supraviețuitoare care își spune povestea tocmai pentru a le ajuta și pe alte femei să devină supraviețuitoare în țara în care cancerul de sân a omorât în 2014 peste 3.400 de femei, potrivit datelor furnizate de Ministerul Sănătății.

„Vreau să le spun tuturor că e foarte important să te cauți chiar dacă nu te doare nimic. Cancerul nu doare. Mie mi s-a întâmplat să pun mâna și să simt ceva într-o zonă accesibilă și, fiind cu tata înainte, învățasem puțin că e bine să te cauți. Fiica mea, de exemplu, pentru că a văzut prin ce am trecut și a fost alături de mine și a suferit lângă mine, poate chiar mai mult decât mine, se caută și ea deja de acum, are 25 de ani. Merge anual la control. Am încurajat-o să facă asta. E foarte important să te verifici”, conchide Ruxandra. 

Aurelia a învins cancerul de col uterin: „Știu că ține de educație să te duci în fiecare an la controlul medical. Eu nu l-am făcut. Dintr-o întâmplare am zis să mă duc. Cred că Dumnezeu a zis până să fie prea târziu”

Aurelia a primit diagnosticul de cancer de col uterin. Își amintește că nu i s-a dat nicio șansă. Prima întâlnire cu medicul oncolog a fost un coșmar. „Am fost la un domn profesor, care mi-a spus că am o conopidă și că trebuie să merg la Institutul Oncologic București, că ce am făcut figura asta, că am cancer și că în România se moare de cancer. Fiica mea era cu mine. Nu poți să spui unui om așa. Mi s-a părut cumplit să n-am nicio șansă. El mi-a spus că e sătul de figuri din astea, că eu am primit un diagnostic, nu am primit un cadou”, povestește Aurelia.

Nu a mers la controalele periodice atunci când ar fi trebuit și s-a neglijat pe ea, deși știa că prevenția este importantă și că un control ginecologic trebuie făcut anual.

„Știu că ține de educație să te duci în fiecare an la controlul medical. Eu nu l-am făcut. Dintr-o întâmplare am zis să mă duc. Nu m-am simțit rău. Am niște alunițe și am vrut eu să văd ce e cu ele și am cerut și la ginecolog. Nu mai fusesem de când am născut. Cred că Dumnezeu a zis până să fie prea târziu. Poate nici n-aș fi mers”, spune Aurealia.

A avut norocul să găsească alți medici, care au ajutat-o să lupte cu boala, i-au dat speranța că va fi bine. Și a fost bine. Aurelia s-a operat și nu a mai avut nevoie de radioterapie sau chimioterapie. „Am mai avut și norocul să găsesc niște oameni deosebiți. Știți că întotdeauna bisturiul poate face orice, dar mai contează și cum vorbești cu omul… că și eu lupt dacă mi se spune că am șansa asta, că facem asta, asta și trăiesc. Nu ajung și mi se spune că mi s-au terminat zilele…”, își amintește ea ce a trăit în acele momente. 

Aurelia nu a mers la doctor pentru că nu a crezut că așa ceva i se poate întâmpla chiar ei. A mers întotdeauna pe ideea că dacă ajungi la cabinetul medical să îți faci un control, cu siguranță ți se spune că ai ceva.

„Eu nu am mers la doctor pentru că am zis că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva. Sfatul meu pentru toate femeile din România este să meargă la doctor. Eu acum am grijă de mine. Nimeni nu te iubește mai mult decât tu pe tine. Nimeni, indiferent ce ai face. Fiecare are problemele lui pe lângă tine. Nu, tu trebuie să fii prima persoană importantă pentru tine. Acum, la 60 de ani mi-am dat seama. Nu-i târziu nici acum. E bine că s-a întâmplat”, concluzionează Aurelia.

Toate aceste femei au trecut printr-o experiență care le-a marcat. Au scăpat cu viață și sunt supraviețuitoarele ale căror povești norocoase trebuie să fie un exemplu pentru femei. Ele au avut șansa să se vindece, fie pentru că au descoperit boala singure, din timp sau, pur și simplu, pentru că organismul lor a rezistat. Nu toate cazurile se sfârșesc așa. Ruxandra, Constanța și Aurelia au vorbit fiecare în parte despre importanța controalelor medicale periodice și despre faptul că fiecare femeie ar trebui să aibă grijă, în primul rând, de propria persoană. Nu e nevoie să te îmbolnăvești ca să-ți dai seama de asta. Poveștile lor ar trebui să fie suficiente.