„De Crăciun, cadourile le dădeam copiilor mai mari ca să nu ne mai bată”. Adevărul dureros despre viața de zi cu zi în orfelinatele din România: „Ei făceau un fel de experimente pe noi”. VIDEO

Abandonați de la naștere, în spital, Daniel și Gabriel s-au luptat 26 de ani cu viața din casele de copii sau din centrele de plasament. Bătăile primite de la copii mai mari din centru au fost cel mai mare chin, ei ajungând să lucreze cu ziua, să strângă bani ca să le dea celor mari ca să nu îi mai lovească. Uneori, le dădeau chiar și cadourile de Crăciun.

„Când veneau sărbătorile, ne bucuram pe moment doar când primeam cadoul, dar nicidecum nu ne trecea prin cap că am putea să bucurăm de ceva din acel cadou, nici de o bomboană de pom pentru că ni le luau cei mari. Le dădeam de bunăvoie, sperând că nu ne vor mai bate, dar tot ne luam bătaie și rămâneam și fără cadouri. Dar cea mai mare tristețe era când vedeam că alți copii plecau acasă, la familii, iar noi rămâneam cu cei care ne chinuiau. (…) Ca să ne ferim de bătăi, făceam tot posibilul să mergem în sat, la muncă, cu ziua și dacă banii câștigați nu îi aduceam lor, ne primeam porția (de bătaie – n.r.). Le dădeam banii celor mari doar ca să nu se mai bată”, a povestit, pentru MEDIAFAX, Daniel Lungu, unul dintre cei doi frați.

Abuzurile fizice la care au fost supuși în interiorul centrului au continuat ani la rând, cei doi frați explicând că nu era nevoie de un motiv anume pentru care să ajungă „prada” copiilor mai mari.

„Pentru mine era o bucurie când începea anul școlar pentru că scăpam de cei mari, ei mergeau la liceele din oraș, iar noi rămâneam în sat, iar când veneau vacanțele, ne gândeam la ce era mai rău. Vacanțele erau un coșmar pentru noi. Ei nu aveau nevoie de un motiv să bată copiii, pentru ei era o satisfacție, o plăcere. Ei făceau un fel de experimente pe noi. Dacă vedeau pe cineva fericit, ziceau că trebuie să îi dea un motiv să nu mai fie așa fericit. Nu conta dacă era zi sau noapte, veneau din cluburi și dacă își creau pe acolo probleme, veneau și se descărcău pe noi. Chiar dacă dormeam, ne trezeau și simțeam că pica cerul peste noi”, a explicat Gabriel Lungu.

Cel mai greu, spun cei doi frați, era că personalul centrului nu lua nicio măsură pentru a stopa aceste abuzuri pentru că și lor le era frică, așa că, prefereau „să ascundă sub preș mizeria”.

Până au terminat opt clase, Daniel și Gabriel au crescut într-un centru dintr-un sat din Suceava, iar la 14 ani, viața lor avea să ia o altă cotitură, când au fost dați afară din centru.

„Nici nu ne-am putut bucura de Sărbătorile Pascale pentru că a venit educatorul de la grupă și ne-a anunțat că vom părăsi sistemul de ocrotire, așa se dădeau afară copii, pe bandă rulantă. Am umblat pe străzi o zi și o noapte. Norocul nostru a fost că am avut inspirația și iscusința și am apelat la presa locală. Presa l-a contactat pe asistentul social care făcea anchetele și l-a întrebat: dacă acești minori pățesc ceva, răspundeți penal? Iar lucrul acesta cred că i-a mișcat. Și ne-au făcut reintegrarea în sistem. Dar bucuria noastră cea mai mare a fost că am salvat și pe alții care erau în situația noastră”, a adăugat Gabriel.

Dragostea unul față de celălalt, ambiția și credința în Dumnezeu i-au ajutat să nu își piardă nicio clipă speranța, iar cel mai important lucru pentru ei a fost să înțeleagă că școala este singura lor șansă.

„Când ne-am întors în centru, am cerut, la Protecția Copilului, doar șansa de a fi reintegrați pentru că noi vrem să facem școală. Nu vrem să ajungem niște delicvenți, nu vrem să ajungem să furăm sau să dăm în cap. Le-am spus că nu vrem să ajungem să facem și noi copii, să îi abandonăm ca și ei să treacă prin tot ce am trecut noi. În primul an de liceu am conștientizat și noi ce înseamnă drepturile copilului. (…) Situațiile prin care noi am trecut nu am vrut să le transmitem și celorlalți. Dacă noi suntem frați și am fost alături unul de celălat, am zis să ne comportăm ca frați mai mari pentru cei mai mici din cămin”, a declarat Gabriel.

Cei doi frați au terminat liceul sportiv din Suceava, iar, după ce au dat bacalaureatul, au aflat că Guvernul României oferea locuri speciale la facultățile din București pentru cei care erau în situația lor. Astfel, au ajuns studenți la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.

„Am urmat și un master în sănătate pentru că am vrut să combinăm socialul cu sănătatea. Eu sunt asistent social și lucrez cu copiii din case și le spun mereu că eu sunt cel mai bun exemplu pe care îl pot avea în fața ochilor. I-am învățat să își gestioneze banii, le-am adus facturi de acasă să vadă ce înseamnă să lași lumina aprinsă degeaba. Caut tot timpul activități pentru ei, sunt mereu alături de ei”, a explicat Gabriel.

În ciuda problemelor prin care au trecut, Daniel și Gabriel sunt conștienți că poate nu ar fi reușit niciodată să termine o facultate sau un program de masterat și să aibă un un loc de muncă dacă ar fi rămas în familia lor biologică.

„Ținem legătura cu familia noastră, avem și patru nepoței frumoși pe care îi iubim. Ținem foarte mult la familie, indiferent de situația care a fost, care ne-a marcat și încă ne marchează, dar ne respectăm părinții. Poate dacă noi am fi rămas în familie, nu am fi fost abandonați, am fi ajuns să facem doar opt clase. Nu cred că am fi putut să dăm la un liceu de la oraș și nu cred că părinții ar fi avut resursele financiare să ne sprijine cu facultatea”, a subliniat Daniel.

Frații Lungu au reușit să-i ajute și pe alții ca ei să urmeze o facultate și să își facă un rost în viață, dar spun că au fost alți copii alături de care au crescut, care au ajuns să fie închiși pentru droguri sau furt.

„Au fost 15 colegi din centru care ne-au urmat, i-am tras după noi și în asistență socială, și în turism, arhitectură. Dar sunt cazuri, foști colegi de ai noștri, care au ajuns și la penitenciar din cauza anturajului. Era foarte simplu să intri într-un asemenea anturaj, dar noi am fost un caz fericit pentru că am fost doi, am avut suportul bisericii și altfel am putut să ne sprijinim. El era mama pentru mine, eu eram tata și invers”, a precizat Daniel.

Gabriel este asistent social și Daniel lucreză la o organizație non-guvernamentală care se ocupă cu sprijinul copiilor instituționalizați.

Cei doi frați îi sfătuiesc pe toți cei care se află în astfel de situații, așa cum au fost și ei, să se automotiveze și să înțeleagă că educația este cel mai important pas pe care îl pot face.

„Eu am fost șocat când copiii de la centrul unde eu lucrez mi-au zis că merg la școală doar pentru bursa socială. Mulți îmi spun că nu îi mai interează școala, că nu are la ce să îi ajute. Eu le-am spus că insist și vreau să îi conving că școala este șansa lor. Totul depinde de mentalitatea lor. Noi, orice vorbă bună primeam, o luam ca atare și învățam din ea”, a povestit Gabriel.