De Ziua Națională, Gândul vă prezintă MIRACOLUL DE LA VISCRI: cum poate renaște România prin tradiții, muncă și încredere în sine. VIDEO

Viscri, un sat pitulat între coline, la opt kilometri de comuna brașoveană Bunești, a fost, până la Revoluție, o așezare săsească transilvăneană tipică, în care mai toți sătenii erau etnicii germani.

Acum, despre biserica evanghelică fortificată, datând de la sfârșitul veacului al XII-lea – una dintre cele șase biserici-cetăți săsești din Transilvania înscrise, dimpreună cu întreg satul, în patrimoniul mondial UNESCO – îți mai pot da amănunte doar cei 15 sași rămași în Viscri.

Ei n-au vrut în ruptul capului, nici înainte, nici după decembrie ’89, să ia calea Germaniei sau Austriei și să lase de izbeliște așezarea ridicată cu trudă de străbunii lor acum aproape nouă secole.

Țigani „germani”

Una dintre cele mai vechi așezări ale coloniștilor germani din Transilvania, numiți ulterior sași, Viscri își trage numele numele din germanul Weisskirch (Waisskirich în dialectul săsesc), adică „Biserica Albă”, după culoarea albă a zidurilor impunătoare ale bisericii și fortificației înconjurătoare.

Până la cel de-al doilea război mondial, satul avea circa 600 de locuitori, sași în proporție de aproape 90%. După instalarea ocupației sovietice, mulți dintre ei au fost deportați în Siberia – de unde s-au mai întors doar câțiva – iar prin anii ’70 regimul Ceaușescu a început să-i vândă Germaniei Federale, așa că în decembrie 89′ dacă mai rămăseseră vreo 300.

Pentru ca după încă un an, în decembrie 1990, în Viscri să mai fie doar 68, „bob numărat”, cei mai mulți trecuți de 50 de ani și împuținați apoi an de an „pe cale naturală”, până la cei 15 supraviețuitori de astăzi. Cu sau fără voia proprietarilor, gospodăriile celor emigrați ori decedați au fost luate rapid în stăpânire de țiganii care-și duceau zilele la marginea satului sau aciuați din alte părți, astfel încât, la ora actuală, aceștia reprezintă circa 80% din cei 420 de locuitori ai așezării.

Surpriză însă: la recensământul de anul trecut, doar cei doi fierari ai satului – frații Matei și Istvan Gabor – s-au declarat țigani, dimpreună cu membrii familiilor lor, restul înregistrându-se drept români ori chiar … etnici germani! „Fiindcă au ajuns la un anumit nivel de trai, au gospodării, cai, vaci, oi, mulți au și mașini, își trimit copiii la școală și probabil consideră că fac parte acum dintr-o altă clasă socială, că la un lat nivel nu mai sunt romi, nu mai trăiesc pe spatele statului, asta ar putea fi o explicație”, opinează Caroline Fernolend, vicepreședinta Fundației Mihai Eminescu Trust.

O organizație la conducerea căreia Caroline Fernolend a făcut în doar un deceniu ceva ce pentru mulți pare de domeniul miracolului: dintr-o văgăună ocolită de toată lumea, Viscri s-a transformat într-unul dintre obiectivele turistice tot mai căutate din România, „călcat” anual de 15-20.000 de vizitatori, majoritatea străini veniți din toate colțurile lumii.

„Un om normal” – „săteanul” Charles, prinț de Wales

De departe, cel mai faimos străin ajuns la Viscri este prințul Charles, moștenitorul coroanei Marii Britanii. A venit pentru prima dată aici în 1998, la insistențele baronesei Jessica Douglas – Home, președinta Fundației Mihai Eminescu Trust (MET), pe care o înființase în 1987 la Londra, în încercarea de a salva de la pieire cele peste 8000 de sate din România pe care Ceaușescu le hărăzise „sistematizării”.

După revoluție, baroneasa a început să viziteze satele salvate de la distrugere, mai ales din Transilvania, iar în 1993 a ajuns și la Viscri, unde ghid i-a fost Caroline Fernolend, pe atunci învățătoare la școala primară din sat.

Au „empatizat” imediat și în scurt timp Viscri a devenit centrul de coordonare a activităților MET în România, iar Caroline Fernolend – „omul de bază” al baronesei Jessica Douglas – Home, postură oficializată apoi, în 2005, prin desemnarea ei în funcția de vicepreședinte al Fundației Mihai Eminescu Trust. Între timp, conducerea celei mai mari părți a activităților organizației fusese transferată în România, odată cu înființarea primei filiale Mihai Eminescu Trust România, cu sediul la Sighișoara, urmată de alte două, la Viscri și la Florești, în județul Mureș.

Totodată, baroneasa Jessica Douglas – Home și-a împlinit și o mai veche promisiune făcută prietenilor săi din România: l-a convins pe prințul Charles să ia Fundația sub înaltul său patronaj spiritual, după ce îl adusese de mai multe ori în vizită în România, unul dintre popasurile favorite fiind la Viscri.

Prințul a cumpărat la prețul pieței, refuzând o donație

Fermecat de tot ceea ce văzuse aici, moștenitorul coroanei Marii Britanii a revenit apoi în fiecare an, pentru ca în cele din urmă, în 2006, să devină „sătean cu acte-n regulă”: a cumpărat o gospodărie săsească veche de peste 150 de ani, cu două corpuri de clădire, acareturi și o curte spațioasă, în care era găzduit la fiecare vizită în Viscri și pe care Fundația intenționase să i-o dăruiască, după ce o restaurase cu de-amănuntul.

Prințul a refuzat însă donația, preferând să cumpere gospodăria „la prețul pieței, dar nu mai țin minte exact cât a plătit, un preț rezonabil, oricum”, rememorează Caroline Fernolend. Locuită de proprietar doar una sau două nopți pe an, când Alteța Sa vine în vizită la Viscri, casa este în restul timpului la dispoziția turiștilor, care, de la începutul lui mai până la sfârșitul lui septembrie, pot dormi o noapte în aștenuturile moștenitorului tronului Marii Britanii, în schimbul a 160 de lei de persoană.

Ulterior, acesta a mai cumpărat o casă pe Valea Zălanului, în Covasna, ambele proprietăți fiind administrate în prezent de contele Kalnoky, un bun prieten din România al prințului Charles.

Când o întreb cum e acesta „în particular”, Caroline Fernolend răspunde nedumerită: „Cum să fie, un om normal, ca toată lumea. E un om foarte educat și foarte amabil, cum sunt toți englezii, gustă și laudă tot ce i se oferă, o face din politețe, desigur. Dar de mâncat, nu mănâncă decât ce îi pregătește bucătarul lui din Anglia, care îl însoțește în fiecare vizită și îi gătește numai cu produse ecologice aduse din Marea Britanie. O singură dată a mâncat ce i-am oferit noi, în 2002, atunci a făcut mama o supă de găină care i-a plăcut foarte mult. Sigur, cu ziariștii pare distant, dar e de înțeles acest lucru, cred că nimeni într-o vizită privată, cum sunt toate vizitele Alteței Sale, nu este prea încântat să vină peste el ziariștii și televiziunile. Să vă dau doar un exemplu, legat de stația de epurare a apei de aici, din Viscri, prima stație ecologică de acest fel din România, care nu folosește deloc energie electrică și e de nouă ori mai ieftină decât o stație convențională.

Alteța Sa s-a implicat și ne-a ajutat foarte mult s-o realizăm, dar în loc să fie pe prima pagină știrea despre această stație, s-a pus ceva aflat

„Satul de sine stătător”

De mai bine de zece ani, activitatea Fundației Mihai Eminescu Trust se desfășoară pe două direcții majore. Prima – salvarea, restaurarea și introducerea în circuitul turistic a patrimoniului istoric din Transilvania, săsesc, românesc și maghiar deopotrivă.

Cea de-a doua – un amplu proiect de integrare economico-socială, denumit „Satul de sine stătător”, destinat comunităților rurale și structurat în funcție de nevoile și resursele fiecăreia dintre acestea, ambele proiecte însumând până acum peste 1100 de programe punctuale, materializate în 49 de sate din patru județe, Brașov, Mureș, Covasna și Sibiu. În principal, „Satul de sine stătător” vizează schimbarea vieții locuitorilor din comunitățile respective, indiferent de etnia lor, prin școlarizarea copiilor și prin programe de pregătire în diferite meserii tradiționale pentru adulți, care să le permită apoi să-și deschidă câte o mică afacere și să trăiască din munca lor.

„La început toată lumea zicea că e o utopie, mai ales în satele cu populație majoritară de romi. Dar ne-am încăpățânat să credem în acest proiect și să muncim pentru el, iar acum, după numai zece ani, rezultatele se văd cu ochiul liber.

Și cel mai bun exemplu e chiar Viscri, satul în care am început acest proiect: la ora actuală, toți copiii de romi merg la școală, 16 dintre ei sunt deja la liceu, iar din cele 16 familii din sat care se ocupă de turism, poate n-o să vă vină să credeți, dar cinci sunt familii de romi, au cumpărat case părăsite, le-au reparat și amenajat și trăiesc acum din turism. Alte vreo 40 de familii de romi au căruțe și cai, cu care plimbă turiștii prin sat și împrejurimi, o tură de 2-3 ore costă 10 de lei de persoană, pare puțin, dar înmulțiți cu 3-4000 de turiști, câți plimbă în fiecare an, din primăvară până toamna, și o să vedeți că nu e chiar ceva de lepădat. Unii s-au profilat pe creșterea animalelor, au vaci și oi, fac brânză și diverse alte produse lactate pe care le vând, iar alții practică diferite meserii tradiționale, zidar, dulgher, zugrav, fierar, cărămidar, cărbunar, și așa mai departe.

Au urmat cursurile de pregătire organizate de Fundație și apoi și-au pus pe picioare câte o mică afacere, li s-a dus vestea că sunt meseriași buni și serioși și au acum comenzi din toate localitățile din zonă, la ora actuală doar doi dintre ei mai sunt angajații Fundației. Iar majoritatea femeilor lucrează și ele, împletesc ciorapi de lână și fac papuci din pâslă, pe care-i vând atât turiștilor, cât și la export, mai ales în Germania și Austria, prin intermediul Asociației Femeilor din Viscri, o organizație cu care colaborăm încă de la înființarea ei, acum vreo opt ani de zile.”

Doar trei persoane mai trăiesc din ajutorul social

Cât despre ajutorul social, din care aproape întregul Viscri supraviețuia în urmă cu zece ani, „acum mai trăiesc din el doar trei inși, dar în curând o să-i dezvățăm și pe ei!”, mai adaugă Caroline Fernolend, fără a-și ascunde mulțumirea.

Are totuși și o supărare „cât casa”: drumul de 8 kilometri de la Bunești la Viscri, care arată ca după bombardament. „E încadrat ca drum județean, așa că de repararea lui se ocupă Consiliul Județean Brașov. Se ocupă e un fel de-a zice, a fost asfaltat electoral doar în campania pentru parlamentarele din octombrie 2008, au adus asfaltul și l-au întins direct pe pământ, că drumul n-are fundație, până în primăvară era la fel ca înainte, numai gropi. Iar acum e pur și simplu groaznic, în câteva locuri e pe jumătate surpat pe porțiuni de câteva zeci de metri lungime, abia dacă mai poate trece o mașină sau o căruță. Am făcut zeci de memorii, am fost de câteva ori și în audiență la domnul Căncescu, președintele Consiliului Județean, mi-a promis de fiecare dată că se rezolvă, îl repară cât se poate de repede, însă nici gând. Credeam că măcar acum, de alegerile astea, să o facă, în sfârșit, dar ți-ai găsit! Iar mie îmi crapă obrazul de rușine când trebuie să le spun turiștilor care ne întreabă cum pot ajunge la Viscri să fie atenți, că drumul e foarte prost și riscă să-și facă praf mașinile!”

„Mă simt și sunt româncă!”

După revoluție, când majoritatea sașilor din Viscri au luat drumul Germaniei, Caroline Fernolend a ales să rămână în România. Nu i-a fost ușor, a trebuit să ducă „muncă de lămurire” cu soțul ei și cu rudele acestuia, care emigraseră deja și nu înțelegeau nicicum de ce nu vrea să plece și ea.

„Dar până la urmă a fost clar pentru toată lumea că locul meu era aici, am simțit întotdeauna că am o datorie față de strămoșii mei, față de cei 860 de ani de muncă grea a lor. Și am simțit că pot să fac ceva bun aici, acasă, pentru comunitatea în care trăiam, chiar dacă romii erau acum majoritatea, cu atât mai mult am simțit că era nevoie de mine.” N-a regretat nici o clipă această decizie, ba dimpotrivă. Pentru simplul motiv că „săsoaica simplă din Viscri cu arbore genealogic de la 1699”, cum se recomandă mai în glumă, mai în serios, se consideră înainte de toate româncă.

„Mulți mi-au spus nu o dată că numele Fundației, Mihai Eminescu, n-are nimic de-a face cu Transilvania. Ba are, le-am răspuns, pentru că are de-a face cu valorile României, iar Transilvania este o parte a României! La fel cum noi toți care trăim în țara asta suntem români, nu?! Eu sunt româncă, faptul că sunt de etnie germană e altă poveste.

Sigur că sunt mândră de etnia mea, e și normal să fiu, dar întotdeauna am privit-o ca o valoare a totului, căci în mintea și în sufletul meu mă simt și sunt româncă. Și n-o spun doar așa, ca să par cumva originală, pur și simplu ăsta e adevărul! Pentru că, dacă n-ar fi așa și dacă n-aș fi convinsă că mai există o șansă de schimbare în bine a României, n-aș mai fi acum aici. Dar locul meu, al nostru e aici, dacă voiam să plecăm o făceam din ’90, sau chiar mai dinainte. E adevărat că e mult mai greu decât am fi crezut, dar altă soluție n-avem. Iar dacă fiecare dintre noi își face un pic datoria și încearcă să fie altfel de cum era, să se schimbe în bine, atunci și situația din țară o să înceapă să fie alta, mai bună. Iar noi, Fundația Mihai Eminescu Trust, tocmai asta facem, încercăm să trezim oamenii, să vadă valorile din jurul lor și să înceapă să le folosească pentru ei, pentru viața lor de zi cu zi. Nu trebuie să plece să lucreze în Spania sau mai știu eu unde, când pot să lucreze la ei acasă, să pună în valoare ceea ce au aici. Trebuie să se trezească din nou în ei mândria asta de a fi român, de a trăi în țara ta și a fi mândru de ceea ce ai și ce faci, nu numai să te uiți la ce are ăla de la Paris.

Căci căsuța lui din Maramureș e mult mai valoroasă decât aia de lângă Paris, unde el lucrează 2-3 ani de zile, după care vine și își dărâmă casa părintească din Maramureș ca să-și facă în locul ei o casă care n-are nimic de-a face cu locul acela, ba chiar îl distruge. Ca să nu mai spun că nici nu locuiește nimeni în ea, stă goală și se degradează la fel de repede cum fost construită!”

Își trage o clipă răsuflarea, apoi continuă pe același ton: „Și mai e ceva, la fel de important: poate am rămas eu o idealistă incurabilă, dar ca să putem schimba lucrurile trebuie să-i aducem acasă pe copiii plecați în străinătate, care au învățat acolo atât de multe lucruri extraordinar de benefice pentru România. Trebuie să-i convingem să nu aștepte să le creăm noi condițiile ca să se întoarcă, ci să vină înapoi și să și le creeze ei! Că i-am și spus fiicei mele: voi trebuie să vi le creați, nu să așteptați de la noi! După revoluție, când aveam vârsta ei, eu am făcut începutul, acum e rândul ei să facă mai departe. Să se întoarcă acasă și să înceapă să acționeze, împreună cu alții de vârsta ei, altfel nu se poate!”

Apoi conchide: „E foarte ușor să critici de la distanță, de-aia i-am și spus: n-ai voie să critici nici situația din țară, nici clasa politică, dacă nu faci nimic ca să le schimbi! Și cred că a înțeles.”