Drumul Prințului Charles de la Buckingham la Viscri. Cum a ajuns un mic sat din România să conteze pe harta Europei

Într-o țară ca România, excepțională din punct de vedere geografic și istoric – în privința numărului și calității vestigiilor conservate -, turismul ar putea constitui un domeniu premium al economiei.

Și totuși, paradoxal, acesta a rămas cenușăreasa administrației, pierzându-și, odată cu pantoful, și frunza inutilă și costisitoare.

Comparativ, putem aminti aici că, potrivit datelor INS, România încasează din turism sub un miliard de euro anual, ceea ce înseamnă cu de la cinci, la 20 de ori mai puțin decât vecinii noștri de la vest și din Balcani – Ungaria, Turcia, Grecia

ACTUALITATE Plan Roșu de Intervenție. Patru autoturisme, implicate într-un grav ACCIDENT pe DN 14

12:02

ULTIMA ORĂ Un elicopter de ambulanță a intrat în clădirea unui spital din Turcia, apoi s-a probușit la sol. Care ar fi prima cauză a TRAGEDIEI

11:45

Conform datelor prezentate de acest institut, anul trecut au vizitat România 1,9 milioane  de turiști străini, din care 1,5 au preferat Bucureștiul și orașele mari, 200 de mii au mers la munte, la mare sau în Delta Dunării, restul, adică alte 200 de mii, practicând, în secial, „turismul verde”, mai ales în Bucovina și Transilvania.

Primele ezitări

Întrucât, după 1989, majoritatea celor interesați să-și dezvolte o afacere în turism s-au înghesuit pe litoralul Mării Negre, mai puțini lăsându-se atrași de Valea Prahovei, și foarte puțini vâslind spre Delta Dunării, Transilvania, cu celebrele excepții – Cetatea Sighișoarei, Castelul Bran, aflat la numai 30 de kilometri de Brașov, Cimitirul Vesel de la Săpânța, Transfăgărășeanul și Bâlea Lac, Biserica Neagră – Brașov, Sarmizegetusa Regia – Munții Orăștiei, Castelul Corvinilor – Hunedoara  –  a rămas, din punct de vedere turistic, o zonă puțin vizitată, față de uriașul său potențial, mai ales de către turiștii străini.

Abia când „gestionarii” turismului românesc au înțeles că nu e cazul să desfidă un brand deja existent, arhicunoscut peste hotare – „Contele Dracula” la pachet cu mitul vampirului -, și că mult mai bine ar fi, din punct de vedere comercial, să-l folosească și să-l promoveze ca atare, lucrurile au început să se schimbe.

În consecință, căutându-l pe Dracula, oamenii au descoperit Transilvania profundă, ancestrală, nealterată. I-au descoperit datinile, cultura, istoria și geografia.

Loviți, violent, în propriile alienări, occidentalii au înțeles că acesta este „tărâmul celălalt”, pe care și l-au imaginat dar la care nu mai sperau.   

În timp, europeni, americani, japonezi și australieni, sătui de agitație, poluare, stres și fast-food, și-au cumpărat proprietăți în zonă, convinși să facă pasul, între altele, și de prețul scăzut al acestora – între 15 și 40.000 de euro -, dincolo de nevoia lăuntrică de a simți că se mai nasc o dată.

Mihai Eminescu Trust

În acest timp, în această arte de țară, lucra fundația Mihai Eminescu Trust.

Înființată la Londra, în 1987, de către Jessica Douglas – Home – pictoriță, scenografă și jurnalistă britanică -, în ideea creării unei punți culturale între disidența comunistă și societatea occidentală, organizația s-a implicat activ în acțiunea aproape disperată de salvare a mii de sate românești, condamnate la distrugere, din ordinul criminal al lui Nicolae Ceaușescu.

Fundația a primit sprijinul nemijlocit al Prințului Charles, care, în aprilie 1989, a ținut un discurs, la Londra, cu ocazia unei expoziții organizată de Civic Society, în care a făcut referiri explicite la situația critică a satelor din România.

După revoluție, fundația s-a dedicat, potrivit declarațiilor pentru gândul ale directoarei MET-România, Caroline Fernolend, cu precădere, protejării patrimoniului istoric transilvănean, dat fiind „aspectul vechimii, bogăției culturale și al consecințelor create de fenomenul emigrării în masă a populației săsești din Transilvania, imediat după ”90″.

Darea romilor pe brazdă

În urma exodului sașilor, satele au fost populate de grupuri de cetățeni de etnie romă, care au preluat gospodăriile săsești, ca atare, croind noi structuri sociale, complet diferite de cele preexistente.

În aceste condiții, Caroline Fernolend și-a propus să le creeze noilor consăteni un alt fel de orizont social și cultural, propunându-le proiecte ambițioase, precum și înființarea unor asociații productive, agricole și meșteșugărești.

Între acestea, proiectul „Satul trainic”, prin care a propus și a reușit să structureze trei tipuri de acțiuni, în principal în zona Transilvaniei: restaurarea patrimoniului cultural: clădiri, peisaj, meșteșuguri și practici agricole tradiționale; dezvoltarea capacității antreprenoriale locale, prin sprijinirea micilor întreprinderi rurale, calificarea profesională a localnicilor, crearea de locuri de muncă; dezvoltarea turismului cultural durabil, prin promovarea patrimoniului rural, trasee pentru drumeții, case de oaspeți tradiționale, produse ecologice și experiența unică a vieții la țară.

Prima întâlnire

Pe la mijlocul anilor 90, Jessica Douglas – Home a venit în România, ca să vadă, pentru prima oară, localitățile salvate. Ajunsă, întâmplător, în satul Viscri, județul Brașov, o întâlnește pe Caroline Fernolend, învățătoare în sat.

Aceasta o însoțește este tot,  îi arată, îi povestește și îi explică neliniștile ei vizavi de viitorul comunităților săsești din România. La rândul ei, Jessica Douglas îi promite, impresionată de povestea Carolinei, că i-l va trimite ajutor în problemă chiar pe Charles, Prinț de Wales.

Apoi, în 2000, „strămută” la Sighișoara cea mai mare parte a manageriatului fundației, odată cu înființarea MET România. În 2005, Caroline Fernolend preia funcția de vicepreședinte al MET și de director pentru România al fundației, iar Viscri devine sediul uneia dintre filialele „Mihai Eminescu Trust”.

A doua întâlnire

Jessica Douglas – Home nu-și uită promisiunea, și îl convinge pe prinț să meargă la Viscri, în calitate de exemplu excepțional al implicării oamenilor de condiție și cultură în ocrotirea și prezervarea valorilor autentice românești și europene – mai târziu îl va convinge să patroneze, implicit să coordoneze, fundația Mihai Eminescu Trust, calități pe care le va deține din anul 2000 până în 2013.

Așa că Charles, Prinț de Wales ajunge pentru prima oară în România în 1998, iar în Viscri, patru ani mai târziu, în 2002, și se declară încântat de ceea ce găsește aici, fapt care îl determină să revină în țară, de atunci, în fiecare an.

O donație refuzată

În 2006, fundația hotărăște să-i dăruiască prințului o gospodărie, formată din două corpuri de casă renovate și consolidate în cadrul propriilor proiecte – una ridicată la 1777, cealaltă la 1866. Prințul refuză darul și insistă să plătească. „Nu mai știu exact cât a plătit. Poate 20.000 de lire, dar nu sunt sigură”, îmi spune Caroline, traversând strada, de la casa ei, scătre aceea a prințului.

După tranzacție, gospodăria iese din proprietatea MET și intră în aceea a prințului Kalnoky, un apropiat al Charles în România.

„După ce a cumpărat-o, i-a dat-o lui Kalnoky s-o administreze. Treburile lor, ce știu eu?!”, îmi spune un viscrean în salopetă, pe care îl întreb amănunte despre casă. „Aia albastră, de la 146, pe partea dreaptă, spre ieșire. Și aia de lângă. Am lucrat și eu la ele”, mai spune omul, și grăbește pasul.

Fundația Prințului

Ca să nu mai fie vreo supărare – deși, toată lumea spune că nu e -, Charles a anunțat lunile trecute că și-a lansat propria fundație, în România.

Potrivit comunicatului Fundației „Prințul de Wales România”, moștenitorul coroanei deține, prin fundația sa caritabilă din Marea Britanie – The Prince of Wales’s Charitable Foundation -, o casă săsească în satul Viscri, județul Brașov, pe care a oferit-o fundației sale din România.

„Este cunoscut că Alteța Sa Regală are o afecțiune aparte pentru România, el ajungând prima dată în Transilvania în 1998. Un suporter pasionat al zonelor de la țară și un botanist amator, Prințul de Wales a descoperit atunci o zonă rurală idilică, în mare parte dispărută din Marea Britanie”, se arată în comunicat.

Aflam, totodată, că o mare parte a activităților fundației se va desfășura în proprietatea de la Viscri, aceasta urmând să fie restaurată și transformată în „Centrul de Pregătire al Prințului de Wales în Transilvania”.

Din același comunicat mai aflăm că, pe lângă casa din Viscri, fundația britanică a prințului mai deține o proprietate în Valea Zălanului, județul Covasna.

„Alteța Sa Regală a încurajat achiziționarea acestor proprietăți în dorința de a sprijini păstrarea patrimoniului și protejarea peisajelor naturale unice din Transilvania. Cele două proprietăți – administrate de Contele Kalnoky și soția sa Anna – sunt deschise publicului și pot fi închiriate, iar profitul generat este folosit exclusiv pentru activitățile caritabile ale Fundației Prințul de Wales”, precizează comunicatul.

Înțelegem că noua fundație este o organizație caritabilă cu scop educativ, care sprijină păstrarea patrimoniului arhitectural, agricultura și dezvoltarea durabilă, fiind guvernată de un Consiliu Director ai cărui membri au fost numiți de Prințul Charles. În prezent, membrii Board-ului sunt William Nye, Andrew Wright, Paula Wilson și Contele Kalnoky, iar director executiv este Aura Woodward, născută în România.

Drumul indolenței

În consecință, de la sosirea prințului la Viscri, singur, pe un drum desfundat și fără cal alb – se spune că, în primul an, autoritățile l-ar fi dus pe Charles într-o localitate apropiată, de rușine, întrucât satul nostru arăta jalnic -, lucrurile s-au schimbat în Transilvania. Moștenitorul coroanei s-a dovedit a fi un adevărat agent de turism – cârcotașii din presa britanică susțin că și unul imobiliar -, pentru România.

Numărul turiștilor, străini și români – în această ordine spun oamenii din regiune -, a crescut de la an la an, satul săsesc Viscri, de exemplu, devenind, dintr-o „fundătură” abandonată, o localitate luminoasă, vizitată de până la 20.000 de turiști anual.

Asta, chiar și în condițiile în care drumul desfundat pe care a intrat prințul în sat, în urmă cu aproape 20 de ani, a rămas la fel de nenorocit – dacă nu și mai și -, drept dovadă perpetuă a indolenței autorităților locale și centrale față cu dovezile de civilizație și bun simț ale localnicilor și ale susținătorilor lor.  

Urmează în Gândul:

– Autoritățile locale – indolență și promisiuni

– Cum ajung șosetele din satul prințului Charles în picioarele nemților