După ce a evadat din ghetoul din Baia Mare, a trăit o săptămână visul englezesc și a devenit vedetă la Channel 4, nea Sandu s-a-ntors acasă. REPORTAJ GÂNDUL

L-am văzut în primul episod din „The Romanians Are Coming” și mi-a rămas în minte: „bărbatul care râde știrb”.

Am plecat la Baia Mare cu scopul declarat de a-l întâlni pe omul acesta, ca să-mi povestească despre aventura lui în Marea Britanie – la Londra și Liverpool. Cum, de ce și în ce condiții a ridicat pânzele, ca să traverseze Canalul.

Sandu spune despre el că este „un rom din România, și nu din Țigania și nici din Romia, în care curge același sânge ca în toți românii”.

S-a născut în 1962, în satul Pomi, județul Satu Mare, în familia unui miner, el însuși tatăl a 12 copii. În Baia Mare au ajuns odată cu transferul părintelui la mina din zonă. „Pe la 15 ani am plecat și eu în Banat, ca să-mi caut loc de muncă, la o fermă” spune Sandu. În Sânpetru German, în Arad – localitate de sași -, și-a cunoscut soția, pe Doina, atunci încă elevă. „Ne-am căsătorit, peste ani, și ne-am întors în Baia Mare. Un timp, până a început renovarea, am stat în Uranus. Pe urmă am venit aici, și aici am rămas”. Prin anii ’90, cei doi distribuiau presa în oraș. „Era un ziar local, Clipa, îi zicea. Îl distribuiam pe la hoteluri, pe la instituții. Ani de zile am distribuit presă”.

Cei doi au acum 14 copii – cel mai mare, bărbat în toată firea, are 35 de ani; cel mai mic, o fetiță, Alisia are patru ani și jumătate.

Tot în ghetou, împreună cu familia Banta, stă și tatăl Doinei, care, deși bolnav, mai cântă și azi la o vioară veche, cu un fel de arcuș chel, căruia i-a căzut părul de cal, până la ultimul fir.

Îi moștenește talentul fiul cel mic al lui Sandu, Antonio. Puștiul cântă, de vreo săptămână, la acordeon și vrea să ajungă celebru, ca Marian Mexicanu. Doar că tocmai azi a rămas fără curele la instrument.

Într-un timp, povestea se oprește și ochii triști ai omului caută într-o parte. „E foarte greu. Și cel mai greu e că nu găsim de lucru. De aia am plecat în Anglia”, spune Sandu Banta și oftează aproape insesizabil, cu gândul, probabil, la drumul său din iadul băimărean spre „raiul englezesc”.

Povestea „filmului englez”

„Când au venit reporterii, eu îmi vândusem deja mașina și luasem niște bani împrumut, ca să plec în Anglia, împreună cu Alin, băiatu” meu, și cu un prieten al lui, unu” Florin. Reporterii au aflat, ne-au filmat la plecare, au venit cu noi, la Londra, pe urmă la Liverpool. După câteva zile, Alin și-a găsit de muncă în construcții. Noi ne-am mai interesat, prin oraș, de job, pe la o spălătorie de mașini, pe la niște bucătării, pe la câteva ferme. Reporterii au încercat și ei să ne ajute, doar că n-am avut succes”, spune Sandu, fără să aibă habar, la momentul respectiv, că șansa îi surâsese, doar că o făcuse într-o „altă limbă”.

La una dintre adresele la care au ajuns, cei doi se aud, prin lavalieră, filmați fiind din stradă, cum se interesează de job: „Sorry… No have job?”, întreabă Florin, iar omul „casei” răspunde: „Do you want delivery or to work inside?”. Și, din păcate, reacția românilor vine brusc: „OK, OK. Thank you!!”, și ies, cum au intrat, cu capul în pământ.

„Așa este – spune Sandu, întors acasă. Dacă nu știu limba, ce să fac? Un reporter nu era, atunci, cu noi, iar cameramanul a filmat prin vitrină. Ne-a înregistrat prin lavalieră. N-o fi auzit”, povestește fără ranchiună.

Vorbind despre reporteri, Alin e mai tranșant. „Ăștia au avut rolul lor, interesul lor să facă filmul”, spune tânărul, referindu-se probabil la faptul că astfel de „filme” se vând afară ca pâinea caldă.

Sandu susține, totuși, că englezii, oamenii de rând, nu par să fie împotriva lor. „Au fost drăguți, au vorbit frumos cu noi. Ba unii chiar ne-au întrebat dacă am mâncat ceva toată ziua, apoi ne-au dat câteva lire”.

După o săptămână, Sandu s-a întors acasă, în ghetoul lui. „M-a chemat nevasta. Mi-a zis să vin la copii. Acuma, am rămas cu o promisiune – c-o să găsesc ceva de lucru prin iunie-iulie, la o fermă legumicolă. Dar cu ce bani să mă mai duc? Că mașina am vândut-o…”. Sandu Banta speră, cândva, în viitor, ca România fie să-i asigure un trai decent lui și familiei sale, fie ca a doua oară să nu mai lase să-i scape printre degete șansa englezească.

Intrarea în ghetou

Ca să vorbesc cu Sandu, am mers în „ghetoul lui Cherecheș”, din strada Horea. Din stradă intri printr-o „pauză” în gard – ca printr-o crevasă spre „tărâmul celălalt”. Mizeria e de neimaginat: clădiri gri, cu pereți afumați, sparți de gurile știrbe ale ferestrelor – din care cercevelele au dispărut demult – și de burlane prelungite în fuioare de fum, ca într-un cimitir al locomotivelor cu abur. Gunoiul face moț, proptit de ziduri, apoi pe casa scărilor, pe paliere; peste tot. De la un bloc la altul, noroiul plescăie sub alergătura măruntă a copiilor. Te privesc curios, ca pe un căzut din lună. Te măsoară, te cântăresc. Nu spun nimic. Nu-ți cer nimic. Nu știu ce limbă să vorbească. Sunt peste tot, ca într-un decor înțepenit în aer: la ferestre, pe balustrade, în fața scărilor, așezați în golurile din zid, martori ai exploziilor neîntâmplate. Te însoțesc, țin pasul cu tine, cu mâinile proptite-n șold. Într-un târziu te roagă să-i „filmezi, să-i vadă lumea” și pe ei.

Ceilalți, adulții, îți cer, imperativ să nu filmezi. „Ce vrei, moșule, ce cauți? Pleacă și lasă-ne! Veniți p-aci degeaba!”. Le spui că vrei să afle lumea cum trăiesc – mai bine zis, cum mor cu zile. Să-i arăți primarului, care i-a uitat, căruia nu-i pasă. Nu te ascultă. Au mai fost mințiți; au mai fost amăgiți. Au mai trecut și alții. „Vine, ne filmează, și pe urmă face bani pe urma noastră, prin Italia, prin Germania!”.

O femeie, care, „de rușine”, nu se lasă filmată, îmi spune plângând că are o fată, de 14 ani, bolnavă incurabil. „Mai are vreo trei globule roșii, ce să fac cu ea?! Unde s-o duc? Cum să trăiască aici, cu puricii și cu ploșnițele pe ea, în frig și foame?!”. Un bărbat, „bolnăvicios”, și el, așa cum mi se descrie, pleacă spre doctor, cu un rucsac pe umăr. „Unde să mă duc? M-a chemat dom” doctor, să mă vadă. Mă duc, ce altceva să fac?”. Îmi spune, apoi, că el trăiește greu, din „ajutorul social”, ca și vecinii lui, dar că de un timp se-mpiedică de câte unii „care-nvârte” porcării prin preajmă.

Probabil că unul dintre ei e individul apărut în ușa scării unui „bloc”, care mă întreabă gros, cu gura strepezită și privire rea, ce caut. Își șterge cu-n prosop briceagul – poate briciul – „turcoaz”. „Ai o sută? Ai „cinzeci”? Dacă ai, mai vorbim, dacă n-ai, vezi-ți de drum!”, zice, și mă privește iar, pe sub sprâncene.

Acasă la Sandu

Sandu și familia lui – soția, socrul și cei 14 copii – stau la etajul trei al ruinei din mijlocul ghetoului, în două încăperi și un uscător transformat în spațiu de locuit. „Interiorul” comun e jalnic – un amestec de mucegai, apă stătută, fier contorsionat și gunoi acru. Pereții sparți, ferestre inexistente, balustrade ruginite, beznă.

Până etajul trei, m-au însoțit câțiva puști, surprinși și gălăgioși.

În „garsoniera” lui Sandu, găsesc vreo 10 persoane și un aer dens, urcat aproape de 35 de grade Celsius. Pe o plită, lângă fereastră, sfârâie ceva la prăjit, într-o tigaie potrivită. Doina, soția lui, și una dintre fete își spală rufele la o mașină venerabilă. Căutăm locurile potrivite, iar bărbatul cu coadă, privire tristă și „26 de ani pe-un picior”, începe, firesc, să-mi povestească.

„Am ajuns în ghetou prin ”99, din Uranus. Primarul, de când s-a înscăunat la primărie, s-a gândit să ne facă un zid de trei metri, la stradă. Ca să protejeze copiii, ne-a spus. Dar copiii – și noi am avut 14 -, niciunul, nu s-a dus să se joace în drum, ca să oprească mașinile. După ce a făcut zidul, domnul primar l-a și colorat. Acuma e bun, că întindem covoarele pe el. A zis că vrea să ne facă o piscină. Aproape că a reușit. Când plouă, toată apa se strânge între blocuri, se face piscină și acolo se scaldă copiii. Au mai venit niște reporteri străni, au mai făcut niște reportaje, s-au văzut copiii noștri, prin Germania, prin Italia, când se scăldau în mizeria aia”. Sandu spune că-i pare rău, că nu vine mai multă lume, „ca să vadă lucrarea”.

Mai spune că-i ține piept primarului, în calitate de lider al comunității sale, și îmi arată o poză, de la „o masă rotundă”, unde a participat, alături de „greii” din oraș, la întâlnirea cu edilul. „I-am spus să ne dea o găleată cu lavabilă, ca să vopsim zidul desenat cu capi. Chiar balaurul ăla din capăt este domnul primar, care își întinde tentaculele, peste tot, împreună cu oamenii lui”.

Apoi, îmi prezintă locuința lui de toate zilele. „Aici stau eu, cu nevastă-mea și cinci copii – într-o cameră de cinci pe patru. WC-ul e comun. Apa, pe care o luăm din curte, de la o cișmea, o încălzim pe plită. Cu robinetul ăsta ne-a ajutat un om pe care l-am cunoscut eu. Pentru burlanul de la plită am dat o gaură în perete. Pe primar nu-l interesează de noi, nici cât negru sub unghie. Spune doar c-o să ne evacueze, cât de curând, ca să renoveze clădirea. Dacă ne-o da afară, afară rămânem, cum s-a întâmplat și cu ăi de vizavi. După ce a renovat blocul, i-a adus pe alții în locul lor, mai simpatici lui”. Face o pauză și reia calm. „Acuma, ce cauți mereu e un loc de muncă. Și nu găsesc nicăieri. De aia, de sărăcie, am plecat în Anglia”. De aici, începe filmul plecării lui Sandu în Regatul Unit, cel care a făcut atâta vâlvă și pe care vi l-am povestit în deschiderea acestei relatări.

Scurtă istorie

Primarul băimărean, Cătălin Cherecheș, a decis, în 2011, să construiască un zid de protecție, din bolțari de beton, în coasta a patru blocuri – „cămine de nefamiliști” -, situate în strada Horea, „rezidențialul” unei comunități de romi. Construcția zidului a declanșat un scandal răsunător.

Deși acuzat de rasism, Cherecheș susținea la acea vreme că încearcă, astfel, să îmbunătățească traiul țiganilor, implicit să-i ferească pe copiii acestora de neplăceri, zona fiind recunoscută ca una foarte periculoasă – accidente rutiere repetate, provocate inclusiv de agresivitatea puștilor, care bombardau mașinile cu pietre.

Presa internațională preia, la un an de la scandal, un comentariu din Reuters, potrivit căruia primarul este apreciat de băimăreni pentru măsura luată. „Este clar, condițiile nu sunt similare cu cele de la Hilton sau Marriott, dar asta nu înseamnă că nu este un pas înainte pentru civilizarea și emanciparea romilor din Baia Mare”, declara, cinic, Cherecheș, pentru Reuters. Primarul susținea că soluția este temporară și că intenționează să mute cele 500 de familii în locuințe „special construite”.

În 2013, Curtea de Apel București decide, irevocabil, că „Primăria Baia Mare a respectat legea atunci când a decis să construiască un zid de doi metri în fața blocurilor din Horea”.

Deși primarul promisese emanciparea romilor, astăzi, la patru ani de la „zidire”, imaginea ghetoului pare decupată din apocalipsă. Un singur bloc a fost, între timp, renovat, arătând astăzi la fel de decrepit ca toate celelalte. Diferența? Romii, evacuați la demararea lucrărilor, au rămas pe drumuri, locul lor fiind luat – după cum spun, cu teamă, veteranii ghetoului – de „persoane pe placul primăriei”.

Într-un final, Cherecheș a dat ordin pasionaților de graffiti să-i picteze zidul.

Ghetoul pestilențial în care sute de adulți și copiii lor de toate vârstele sunt condamnați să trăiască de Cătălin Cherecheș, primarul unui oraș european al anilor 2000 – tânăr școlit în Austria -, rămâne imaginea dezgustătoare a României. O crimă în derulare, dacă vreți. O condamnare care se execută sub ochii noștri, care am trăit câteva ore în acest ghetou; în „casa” familiei Banta.

Mizeria socială, pe care Cherecheș o vrea ascunsă după gard, este prima cauză a exodului acestor oameni. Chiar dacă nu ne place să o recunoaștem.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOKMARIAN SULTĂNOIU