EXCLUSIV | Blestemul fortului inutil. Cum a fost cucerit Bucureștiul, în Primul Război Mondial, fără ca armata română să tragă un singur foc de armă
În 1899, la 16 ani distanță de momentul în care era trimis Parlamentului, spre aprobare, bugetul uriaș alocat lucrărilor de construcție a fortificațiilor din jurul Bucureștiului, generalul Anton Berindei, responsabil la acea vreme de administrarea întregului inel de fortificații ce cuprindea 36 de puncte militare strategice, anunța oficial încheierea lucrărilor. Deși banii cheltuiți de statul român reprezentau o avere uriașă, aproape echivalentă cu PIB-ul de atunci al României, doar patru dintre cele 36 de forturi și baterii au fost realizate conform standardului impus de constructor. Toate celelalte construcții militare erau deficitare, în special din punctul de vedere al dotării cu arsenal militar.
Trec anii, iar iminența izbucnirii primei conflagrații mondiale găsește România total nepregătită pentru a face față unei invazii militare. Deși dispunea de două lucrări ample de fortificație – Cetatea Bucureștiului şi Linia întărită Focșani-Nămoloasa-Galați, dar şi de două alte fortificații, aflate încă în construcție – capetele de pod de la Cernavodă şi Turtucaia, ambele amplasate pe Dunăre -, România se trezește în postura de a nu putea riposta nici măcar cu un singur foc de armă în cazul unui atac armat asupra Bucureștiului. Motivul? Pe de o parte, armamentul depozitat în cele 36 de fortificații din jurul Bucureștiului fusese reamplasat la capetele de pod de la Cernavodă şi Turtucaia, lăsând descoperite forturile din jurul Capitalei, iar pe de alta, dezactivarea completă a centurii de fortificații bucureștene, ordonată în același an de grație 1914. Același lucru s-a întâmplat și cu soldații cantonați în măruntaiele buncărelor.
Lăsăm deoparte istoria și ne continuăm, cu inima strânsă la gândul că destinul României ar fi fost probabil altul dacă fortul în care ne aflăm ar fi fost lăsat să își facă treaba pentru care a fost conceput, periplul prin ceea ce cândva se dorea a fi unul din punctele de rezistență ale Capitalei în cazul unei invazii militare inamice. Rând pe rând, fortul 10 Leurdeni își dezvăluie secretele, ținute mult timp sub cheie. Descoperim o lume fascinantă, în care, astăzi, domnește întunericul deplin. O lume care, cândva, a avut o însemnătate aparte și care, acum, e condamnată la uitare.
Din nou, glasul istoriei, ținut captiv vreme de mai bine de 130 de ani între pereții impunători ai fortului lăsat de izbeliște, prinde viață. Ne lăsăm învăluiți de umbrele trecutului. Ale acelui trecut în care siluete ale soldaților germani, pregătiți exemplar în 1916 pentru o campanie de cucerire „en fanfare” a Bucureștiului, intră nestingherite într-o Capitală dinspre ale cărei buncăre militare nu se aude nici măcar un singur foc de mitralieră. Asta în pofida faptului că fortul în care ne aflăm – ca toate celelalte, de altfel, cazemate construite la ordinul lui Carol I -, era ticsit până la refuz cu astfel de guri de foc!
Averea uriașă investită în forturi s-a dus pe apa sâmbetei
Revenind la componenta istorică a poveștii forturilor, mai degrabă inutile, construite de jur împrejurul Bucureștiului, să spunem că, în 1916, România a intrat în război cu un handicap teribil. Deși avea toate motivele să se simtă în siguranță – cel puțin în ceea ce privește rezistența armată din jurul Capitalei -, armata română pierdea necondiționat, încă din fașă, războiul.
Bucureștiul a fost ocupat fără luptă în iarna lui 1916. Izvoarele istorice menționează faptul că principale cauze ale înfrângerii Armatei Române în campania anului 1916, de către forțele germane și austro-ungare, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, dar și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.
Nicăieri, în istoria scrisă de până acum, nu este menționat faptul că au existat cândva forturi de apărare capabile să salveze Capitala, și implicit nația română, de umilința unor înfrângeri care au contat enorm în dezvoltarea ulterioară a României. Întrebările, în schimb, curg râu și sunt amintite pe toate forurile de socializare, la un secol distanță: putea România să evite catastrofa din Primul Război Mondial, din cel de-al Doilea Război Mondial și chiar de acum, când ițele istoriei se încurcă din nou? Am fi putut avea, oare, altă soartă? Ne-am fi aflat sus, pe scara evoluției, fără a depinde de capriciul vreunei nații pretins câștigătoare, fluturând deasupra capului dreptul celui care a știut și știe să se apere de tendința expansionistă a altora? Răspunsul, probabil, îl vom afla atunci când ne va fi permis să știm. Un atunci pe care va trebui să îl apreciem așa cum se cuvine!
CITEȘTE ȘI: