Cu o istorie veche de mai bine de 120 de ani, ansamblul arhitectural situat pe strada Romulus, la numărul 15-17, se numără printre cele mai impunătoare și încărcate de istorie clădiri din Capitala României. Construită în 1903, după planurile arhitectului Siegfrid Kofczinsky – cel care a gândit și executat proiectul de realizare al celebrului imobil care adăpostește restaurantul Caru’ cu bere -, impunătoarea construcție despre care am vorbit în prima parte a reportajului i-a deservit drept locuință lui Hermann I. Rieber, industriașul român cu origini germane, cotat printre cei mai mari afaceriști ai începutului de secol XX.
Povestea despre unul dintre cei mai puternici și bine cotați industriași români de la începutul anilor 1900 și istoria fascinantă a imobilului cu gargui decapitați din centrul Bucureștiului, proprietate care i-a aparținut cândva lui Hermann Rieber, o puteți afla de AICI.
Născut în 1870, Rieber a făcut parte din a treia generație de carosieri de lux din familia sa, fiind președintele asociației Rieber SAR, înființată în 1937, ca o extensie a activității Atelierului de fierărie Rieber din 1867. Dintre cele două clădiri care formează ansamblul arhitectural de o neasemuită frumusețe, Rieber a folosit doar una drept reședință personală. Cealaltă, mult mai impunătoare ca dimensiuni, i-a folosit drept hală pentru fabrica de trăsuri pe care a condus-o cu mână de fier.
Din povestea spusă de Ovidiu Neacșu – exploratorul urban care a ajuns să îndrăgească în asemenea măsură Bucureștiul încât nu scapă nici cel mai mic prilej să ne vorbească despre casele pitorești și aerul aristocrat pe care îl respiră orașul lui Bucur – aflăm că prima dintre cele două clădiri unite printr-o pasarelă în ansamblul arhitectural unic de pe strada Romulus este cea de la numărul 17, destinată fabricii. Abia peste patru ani, industriașul dispune construirea, la numărul învecinat 15, a clădirii care avea să-i deservească, până la venirea comuniștilor, drept reședință personală.
Izvoarele istorice, destul de bogate, care vorbesc despre începuturile industriei orientate spre construcția trăsurilor de lux din România, amintesc de faptul că vasta proprietate a lui Rieber de pe strada Romulus a fost achiziționată de acesta în 1896, de la Eufrosina Bucilo. Până atunci, în una dintre clădirile care deja existau pe domeniul Eufrosinei, activase firma de agentură și comision a italianului Ricci. În doar câteva luni, după ce a bătut palma pentru cumpărarea terenului și a clădirilor adiacente, Rieber reușește să pună pe picioare fabrica sa de trăsuri. Aceeași care avea, în foarte scurt timp, să îi aducă celebritatea.
Ascensiunea fulminantă a lui Rieber în domeniul pe care avea să îl acapareze, pur și simplu, nelăsând nicio șansă rivalilor de pe piață să atingă nivelul profesionist la care ajunsese, începe cu adevărat în preajma anului 1898, când Hermann Rieber își anunța clientela, cu vădită mândrie, potrivit documentelor vremii, că dispune de „un local nou, dotat cu ateliere mari, speciale, pentru a corespunde întinderii ce a luat fabrica”.
”Prevăzându-mă cu materiale fine și cu lucrători specialiști, sunt în măsură a efectua orice comande de trăsuri, cupeuri, gabriolete, breacuri etc., după cele mai noi modele, rivalizând cu cele din streinătate!”, își anunța Rieber viitorii clienți.
Că așa stăteau lucrurile și că industriașul Rieber reușise să dea lovitura, obținând chiar colaborarea, în calitate de reprezentant, cu marea firmă de automobile Mercedes, o demonstrează unul dintre documentele interne ale fabricii, păstrat până în ziua de azi, în arhivele fostei afaceri cu trăsuri și automobile deținute de Hermann I. Rieber.
Despre cum a ajuns Hermann Rieber să fie întâiul industriaș român care a reprezentat firma Mercedes în România și legătura acestuia cu regele Carol I, vorbim în reportajul video.
În anii premergători Primului Război Mondial, puterea economică a fabricii de trăsuri și de automobile deținute de Hermann Rieber devenise atât de mare încât magnatul își permitea să vândă mașini în rate. Prețurile fixate de el erau însă destul de piperate, iar cei care nu reușeau să achite la timp contravaloarea autovehiculelor de lux, fabricate de Rieber, nu erau puțini la număr.
Pățania unuia dintre cei mai mari tenori ai vremii, client al lui Rieber, a rămas și în ziua de azi de pomină, fiind consemnată în documentele vremii. Este vorba despre Nicolae Leonard, supranumit Prințul Operetei, care achiziționase un elegant automobil Dürkopp gri, de 20 de cai putere, pe care însă nu reușise să îl achite până la capăt. Reacția lui Rieber la insolvabilitatea clientului său a fost una imediată și drastică; superbul exemplar Dürkopp a fost vândut la licitație, pe 18 aprilie 1915, chiar în incinta fabricii de pe strada Romulus.
Popularitatea excesivă și forța economică, aproape fără precedent, a industriașului aveau să ia sfârșit imediat după Al Doilea Război Mondial, când comuniștii i-au confiscat averea și i-au transformat casa și hala fabricii în bunuri ale statului.
Hermann Rieber nu a apucat, însă, vremurile de restriște pentru afacerea sa cu trăsuri și automobile. S-a stins din viață în 1940, iar frâiele fabricii statuate de el au fost preluate de nepoții săi, Jean și Adolf Rieber.
De la Hermann Rieber a rămas urma adânc săpată în istorie a unuia dintre cei mai puternici și mai bine cotați industriași ai începutului de secol XX. Interesant este că mormântul său, din Cimitirul Evanghelic-Luteran din București, păstrează și el amprenta stilului arhitectural regăsit la fiecare pas în vastele încăperi ale locuinței sale din strada Romulus numărul 15, dar și în atelierele fabricii.
CITEȘTE ȘI: