EXCLUSIV VIDEO | El Dorado de România. Poveștile fascinante ale orașului vechi de 200 de ani care a fost simbolul mondial al aurului negru
Atestată documentar în 1503, când este menționată pentru prima dată în registrele vigesimale ale negustorilor brașoveni care tranzitau Valea Prahovei în perpetua lor căutare de chilipiruri bănești, Câmpina este considerată și astăzi una dintre cele mai frumoase localități prahovene, de numele ei fiind legat și titlul de cea mai însorită urbe de pe teritoriul de acum al României.
Amplasată într-un adevărat amfiteatru natural, Câmpina era socotită încă din acele vremuri îndepărtate principala cale de comunicație între Transilvania și Muntenia, motiv pentru care, între granițele sale – pe atunci un mic sat muntenesc -, a fost instituită de către cancelariile domnești ale timpului Vama Prahovei, principalul punct strategic de control al mărfurilor. Ceea ce avea să îi aducă celebritatea, la început de secol XX, nu a fost, însă, statutul de vamă, ci acela de localitate, întâia la nivel mondial, în ceea ce privește explorarea țițeiului.
Așadar, petrolul este cel căruia îi datorează mica, dar peste măsură de cocheta așezare din coasta râului Prahova renumele, dobândit la începutul anilor 1900, de oraș cosmopolit. Un oraș, așa cum vom vedea, al cărui confort urban îl depășea semnificativ pe cel al mult mai cunoscutei citadele bucureștene.
Străzi pavate, felinare, piațete comerciale fastuoase, grădini publice, ba chiar și băi minerale, toate proprietatea magnatului de atunci Dumitru Hernia, sunt doar câteva dintre punctele de atracție care aduceau, pe lângă venituri uriașe, și un număr însemnat de vizitatori din întreaga lume.
Dacă adăugăm pe listă și cazinoul, restaurantele cu orchestră și fanfară ce împânzeau localitatea sau nenumăratele spații de cazare, atunci avem un tablou aproape complet a ceea ce însemna Câmpina la începutul secolului XX.
Povestea fascinantă a orașului Câmpina, din coasta Bucegiului, considerat preț de un deceniu întreg, la început de secol XX, El Dorado de România, dar și a recordurilor sale mondiale este spusă în detaliu în reportajul video.
Lacul Bisericii și povestea lui fascinantă
Lista marilor personalități ale vremii, care obișnuiau să petreacă mare parte din timp între granițele acestui veritabil El Dorado românesc, nu era nici pe departe una scurtă. De la figurile politice și culturale emblematice ale timpului la pictori celebri, savanți și dascăli de prim rang, toți se înghesuiau să guste din elixirul unei vieți cu aspect de dolce farniente, grevată pe bunăstarea și îndestularea economică uluitoare aduse de petrol acestui ținut câmpinesc.
Cel puțin unul din recordurile care au poziționat Câmpina, de-a lungul timpului, pe podiumul celor mai galonate localități românești continuă să existe și în ziua de astăzi.
Dintre toate lacurile – nu puține la număr – care împânzesc de la un capăt la altul localitatea considerată preț de un deceniu întreg un autentic El Dorado de România, Lacul Bisericii, de care ne vorbește ghidul turistic Mădălin Focșa, are o poveste aparte. Una care se confundă, până într-un punct, cu fascinanta istorie a orașului.
O istorie care vădește, de departe, veridicitatea concepției populare potrivit căreia viața își are, într-o rotire caleidoscopică de nuanțe – unele altruiste -, propriile-i suișuri și coborâșuri. Propriul alb și propriul negru, din care este obținut uneori pigmentul cenușiu al unei existențe desuete. Și, poate tocmai de aceea, atât de intens trăite de fiecare dintre noi.
De la acest fapt de viață, eminamente tragic, înecul, căruia i-au căzut victimă, din ce spune Mădălin Focșa, mulți dintre cei care s-au încumetat să sondeze adâncimea lacului, așa-numit al Bisericii, pleacă legenda sumbră a acestei zone de Nord a Câmpinei.
Se spune că, în urmă cu mai bine de 800 de ani, ar fi existat pe stabilimentul de astăzi al lacului o mănăstire de călugări. Din pricina păcatelor de neiertat comise între zidurile adăpostului monahal, Dumnezeu ar fi hotărât să-i pedepsească pe călugări. Așa se face că, într-o noapte, o furtună extrem de puternică ar fi distrus din temelii stabilimentul, provocând înecul tuturor celor care se aflau adăpostiți în pântecul mănăstirii.
O altă variantă a legendei vorbește despre blestemul rostit de unul dintre preoții așezământului monahal din zona de azi a lacului, în clipa în care, în timpul Primului Război Mondial, întregul personal al bisericii ar fi fost înghițit de ape. Un blestem, dacă e să dăm crezare literei proferate de legendă, care cere, în fiecare an, tributul de viață al lacului blestemat, apărut peste noapte în locul unui ținut al Domnului, cândva mustind de viață.
Foto: imagini de epocă din colecția Mădălin Focșa
CITEȘTE ȘI: