EXCLUSIV VIDEO | Regizorul Copel Moscu: ”Lumea nu mai are chef să vadă film documentar, poate și pentru că are o doză mare de adevăr incomod”
This browser does not support the video element.
Trăim vremuri în care am devenit captivii conținuturilor multimedia de pe internet. Credem că imaginile care ne in(formează) în spațiul online au existat în trecut doar sub forma imaginilor clasice de televiziune. Istoria este mai veche. Bunicii și părinții noștri, în anii ’50, înainte de apariția imaginilor televizate, se informau despre mersul lumii, despre evenimente internaționale sau despre noile descoperiri științifice din micile filme documentare difuzate în cinematografe înaintea filmului de ficțiune mult așteptat. Acum, la televiziunea prin cablu, înaintea serialului preferat – dar mai ales în timpul derulării lui -, primești calupuri publicitate.
Atunci, în anii ’50, înainte de expansiunea sistemului de televiziunii (în acea epocă foarte puțini aveau televizor), calupurile de noutăți din întreaga lume se difuzau înaintea începerii filmului la cinema. Acum, în multiplex, înainte de începerea filmului, mănânci popcorn și aștepți proiecția lui urmărind reclame.
Fac această introducere pentru ca generațiile de tineri, de nativi digital, să înțeleagă mai bine apariția filmului documentar și valoarea lui în diferite epoci istorice. Acum, există în sistemul de televiziune prin cablu, există canale speciale destinate filmului documentar pe teme științifice, istorice sau despre natură. Toate filmate digital sau, dacă sunt filme vechi, sunt digitalizate. Acum cincizeci – șaizeci de ani, nu exista universul digital. Totul se filma pe peliculă și, ulterior, imaginea rezultată era transmisă prin televiziune.
În anii ’50, regimul comunist a înființat, de fapt, trei studiouri: Studioul „București” din Buftea, pentru filmele de ficțiune, un studio pentru documentare și Animafilm – animație. Studioul special de producere de film documentar se numea Sahia Film. Cum era obiceiul în epoca, diverse străzi sau instituții de stat purtau numele unor așa-ziși eroi ai mișcării comuniste. Alexandru Sahia a fost un astfel de militant comunist la începutul secolului douăzeci. Numele său real era Alexandru Stănescu. Și-a luat pseudonimul din limba arabă, unde Sahia însemna ”martor al adevărului”.
Studioul de film documentar a fost botezat cu numele acestui militant comunist, acum dispărut în uitare sau figurând în subsolul unor cărți despre istoria mișcării comuniste din România. La înființarea sa, Studioul Sahia a preluat o parte dintre operatorii deja formați înainte de război sau dintre cei care realizau reportaje pe front, absolvenți ai școlii de film din Moscova sau ai nou înființatului Institut de Artă Cinematografică de la București.
Până să se dezvolte televiziunea română, înaintea filmului artistic din cinematograf, în fiecare săptămână rula un documentar produs în Studiourile Sahia. Se prezentau evenimentele sociale şi economice. Studioul avea sute de reporteri și regizori cu sarcină profesională trasată de regim de a filma în ţară ”realizările socialismului ” și vița ”omului nou” pe care comuniștii voiau să îl creeze. Nu degeaba Studioul Alexandru Sahia a fost „fabrica de realitate” a României socialiste.
La mijlocul anilor 1980, producția de filme documentare ale Studioului Sahia ajungea la aproximativ 250 de pelicule pe an și număra circa 500 de angajați. Regizorii erau angajați ai studioului și aveau de îndeplinit o normă anuală – în jur de 100 de filme, dintre care maximum 60 puteau fi propuse și aprobate de Consiliul Culturii, iar restul erau comenzi de la ministere sau de la secția de propagandă. Ulterior, producțiile de film documentar ale Studioului Sahia au ajuns să fie difuzate și la televiziunea de stat a regimului comunist.
Dar, dincolo de menirea de propagandă și de rolul de a cosmetiza vița sub regimul comunist, unele filme create de regizori de film documentar aveau valențe artistice certe. Bine realizate tehnic, dar și ca limbaj cinematografic, ele ieșeau din tiparele propagandei politice. Multe din acestea au participat la festivaluri internaționale de film documentar, unde au câștigat și premii.
După 1989, materialele produse de Studioul Sahia Film au stat la baza mai multor documentare ce aveau ca temă perioada comunistă. Filmele documentare din arhiva studioului au contribuit la realizarea unor filme despre perioada comuniste realizate de cineaști locali și internaționali.
În acest prim episod al micro-serialului Gândul dedicat Istoriei filmului documentar românesc, am evocat cu regizorul Copel Moscu, care ne-a acordat un interviu în exclusivitate, câteva momente din evoluția acestui gen înainte de 1989 și după.
”Unii regizori mai călcau pe alături de linia oficială a propagandei comuniste”
Bogdan Rădulescu: Care era menirea Studioului de film documentar Sahia și cum au reușit totuși unii cineaști, printre care și dumneavoastră, să iasă din tiparele propagandei?
Copel Moscu: Filmul documentar înainte de 1989 era evident dirijat de către stat și avea un singur scop: propaganda. Era un studio care se chema pe vremuri ”Alexandru Sahia” și unde erau concentrați, la modul propriu, cineaști care se preocupau de filmul documentar.
Acest studio a fost constituit în anii ’50, după modelul francez. În Franța, un asemenea studio de film documentar avea o denumire foarte clară și specială: ”vulgarisation scientifique” (popularizarea științei). La noi, filmele documentare făcute la Studioul Sahia urmăreau să aducă în fața publicului noile descoperiri științifice ale vremii și menirea lor era să combată, potrivit propagandei comuniste, ignoranța și ”misticismul” și să promoveze idei pentru propaganda de partid și de stat. Și chiar așa a și fost. Dar, uite că niște buni cineaști, sub masca propagandei, au făcut filme documentare despre istoria țării și au prezentat publicului niște filme remarcabile și din punct de vedere artistic.
Zona aceea de la Studioul Sahia nu conținea din punct de vedere al personalului artistic numai regizori care se ocupau cu propaganda. Da, asta era de fapt menirea principală. Dar, pe de altă parte, așa cum e și firea omului, erau regizori care mai călcau pe alături de linia oficială a propagandei, adică încercau să fie cu adevărat artiști. Unii dintre ei chiar reușeau. Unii dintre ei au făcut filme minunate pe vremea aceea (anii ’60-’70). Erau regizori care au prezentat publicului lucrări nemorabile care sunt valabile și astăzi: Titus Mezaroș, Ion Visu, Ion Moscu.
”Făceam filme despre situații paradoxale din vremea comunistă”
A existat apoi o generație mai tânără de cineaști, începând cu anii ’80, care veneau cu un stil nou și care încercau să dea o față umană, mai occidentală documentarului românesc, în pofida contrângerilor ideologice. Cum era această generație ?
Da, a venit apoi generația tânără, aș putea să mă număr și eu printre membrii ei. Eram ceea ce s-a numit ”generația optzecistă” a cinematografiei românești. Din ea făceau parte Tereza Barta, Ovidiu Bose Paștina, Laurențiu Damian. Tot felul de tineri care erau entuziaști și care doreau să o rupă cumva cu vechea meteană propagandistică a filmului documentar.
Făceam filme despre oamenii simpli, despre visurile și necazurile lor, despre diverse situații paradoxale din vremea comunistă. Cu ei s-a format ceea ce actualmente se numește generația ‘80 a filmului documentar românesc, din care, cu mândrie vreau să o spun, fac și eu parte. Era o pleiadă de tineri artiști care au vrut să schimbe paradigma politică a documentarului, deși, până la urmă, tot sub această umbrelă a politicului ne-am desfășurat activitatea cu toții.
”Se făceau filme în care apăreau mai mult realizările socialismului decât destinele oamenilor”
Nu au existat gesturi radicale de disidență în generația ’80 a filmului documentar? Era mai degrabă un fel de tactică de a ști să ocolești stilistica alienantă a propagandei și să încerci să redai pulsul viu al vieții oamenilor dincolo de măștile oficiale ?
Da. Eu nu-mi amintesc să fi făcut un film împotriva sistemului. Dar, erau și zone mai permisive, zone mai puțin cunoscute, adiacente acestei propagande de partid foarte dură și foarte îngustă. Ne alegeam subiecte în care ne aplecam spre zona asta a tineretului din acea vreme, o zonă care era, hai să spunem, mai neobișnuită, pentru că până atunci se făceau foarte multe filme în industrie, cu construcții, în care se filmau mai mult clădirile decât muncitorii și viața lor, în care apăreau mai mult realizările socialismului decât destinele oamenilor.
Ei bine, generația asta a noastră a venit cu concentrarea pe figurile și vețile oamenilor. Deși, sigur c-au fost și înainte filme documentare pe această temă, dar nu atât de pregnante cum au fost cele realizate de noi în anii ’80. În acea epocă, se simțea probabil și influența pe care au avut-o casetele video, care pătrundeau clandestin în România, aduse din afară.
În perioada în care făceam filme documentare începea deja o deschidere mai mare către o cultură occidentală, mai diversă, mai ciudată, dar mai atractivă. Influența aceasta a casetelor video, după mine, a și distrus sistemul comunism. Această accesare a culturii occidentale a creat o zonă de libertate mentală mai pregnantă și bănuiesc că de aici a pornit transformarea care a dus încet-încet și la colapsul din 1989. Atunci, lumea a spus: ”Gata! Stop joc! Să reîncepem o viață liberă!”
”Înainte, și să înregistrezi sunetul, era un chin. Acum, ai nevoie doar de lavalieră”
Comparând perioadele, cum se vede azi libertatea de a face film documentar?
Azi, tehnic vorbind, este extraordinar de ușor să faci și film documentar. Uite cea mai bună dovadă: chiar tu mă filmezi cu un aparat de filmat digital. Deci, actualmente este inimaginabil de simplu să realizezi un documentar pe digital.
Uitați-vă în jur în această arhivă și veți vedea cutii grele cu filme pe peliculă așezate ca în bibliotecă. Să ne rezumăm doar la aspectul sunetului. Înainte, ca să poți înregistra sunetul, era un chin. Pentru tine, văd că este o bagatelă. Acum nu ai nevoie decât de un mic microfon lavalieră prins la guler.
Pe vremea aceea, când se filma pe peliculă de 35 de mm, pentru a înregistra sunetul sincron, trebuia să folosesc un aparat de filmat care cântărea peste 80 de kilograme. Carcasa din jurul său se chema blimp. Era de fapt o carcasă de plumb în care se ”îmbrăca” aparatul de filmat. De ce? Ca să amortizeze zgomotul acela de râșniță pe care-l scotea motorul aparatului de filmat. Orice aparat de filmat pe peliculă din lume avea la acea vreme un sunet ca de râșniță electrică de cafea. În interiorul său, transportul peliculei se făcea pe niște tambururi cu roți dințate învârtite cu curent electric dintr-o baterie. Era o întreagă complicație să înregistrezi sunetul în priză directă. Ca acel zgomot de râșniță să nu se audă, ca sunetul înregistrat să fie unul curat, fără zgomotul de fond dat de rotirea motorului electric al aparatului de filmat, trebuia ca acesta să fie îmbrăcat în plumb. Imaginează-ți calvarul: să cari pe munte în cârcă un astfel de dispozitiv, nu era deloc ușor.
”Eu cred că filmul documentar nu va muri”
Presupun că, acum, nu problemele tehnice sunt cele care îngreunează realizarea de filme documentare. Îmi spuneați că genul însuși al documentarului trece printr-o criză. De ce?
Singura problemă a filmului documentar azi este difuzarea. Lumea nu prea mai are chef să vadă filme documentare bune. Eu nu am decât o singură explicație: filmul documentar bun are și o mare doză de adevăr incomod. Obligatoriu, doza aceasta de adevăr nu este întotdeauna foarte veselă, nu e foarte distractivă.
A pune omul față în față cu adevărul nu este întotdeauna un lucru plăcut. Eu, unul, cred că tocmai din acest motiv lumea nu prea mai merge să vadă film documentar, pentru că bănuiesc că vor ieși puțin cam întristați, chiar dacă filmul este unul foarte bun. Vor vedea adevăruri despre ei, despre vecinii lor, despre lumea înconjurătoare.
Căutați un cinematograf în care se prezintă film documentar și nu veți mai găsi. Înainte, era foarte simplu și mergea tot după metoda franceză. Filmele documentare erau obligatoriu reduse la o durată de maxim 10 minute. Atât putea să aibă maxim un film documentar, se considera că e suficient. Era prezentat întotdeauna în cinematograf înainte de filmul artistic care urma să fie difuzat. În felul acesta, populația avea un continuu contact și cu filmul documentar, din diverse motive și din diverse considerente.
Și acum nu vorbesc de țările comuniste, unde multe dintre aceste filme documentare erau de propagandă, ci chiar de situația din țările occidentale, unde documentarele erau difuzate la cinema și constituiau o formă de educație științifică permanentă. Cu ajutorul filmului documentar, se prezentau noile cuceriri ale științei. La ora actuală, televiziunea ce mai poate substitui acest rol, podcast-urile, naiba știe.
Dar, chiar și așa, eu cred că filmul documentar nu va muri.
Regizorul de film Copel Moscu a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1978, apoi s-a angajat la Studioul de Film Documentar „Alexandru Sahia”din București. A realizat peste 50 de filme de scurt și lungmetraj, în calitate de regizor și scenarist, pentru care a obținut peste 25 de premii naționale și internaționale. Este directorul Festivalului Internațional de Film Cinepolitica și directorul Festivalului Internațional de Film Experimental (BIEFF) București. Filmografie: Seraliștii (1982), Căutătorii de aur (1983), Pe malul Ozanei (1984), Va veni o zi… (1985/1990), Vârsta de aramă (1987), Marșul poștașilor (1987), Intrarea unui tren în gară (1988), Școala mea iubită (1988), Am ales libertatea (1992), Comoara naivă (2018). Printre cărțile publicate sunt ”Filmul și epoca digitală” (2008), „Filmul și lumea virtuală” (2009).
CITEȘTE ȘI: