Fără mândrie, libertate și decență suntem morți – „Goodbye to Gravity” Reportaj de jur împrejurul clădirii morții

Oamenii au venit și azi, după vrerea lor, când și cum s-au simțit capabili să-și înfrunte spaimele, groaza, șocul; când au cutezat să-și accepte neputința, când și-au digerat înfrângerea. Au venit să-și aprindă lumânarea în întunericul care s-a lăsat în ei. Asta nu are oră, nu are timp; are doar stare

Sute de oameni au venit – revenit – și în cea de-a treia zi de doliu, în fața acestei clădiri mizere, oribile, ridicate în anii „construcției socialismului”, pe care cineva a scris cu vopsea, cursiv, „Pionierul”. O clădire „și mai” oribil transformată de constructorii capitalismului de cumetrie – într-un beci suprateran, cu ferestre zidite, cu găvane camuflate, cu pereți vechi, igrasioși, peticiți cu cărămidă mâncată de ploi și bucăți frânte dintr-un moloz jegos amestecat cu BCA.

Un zid aproape continuu, o cazemată împietrită în zeci de materiale, încastrate unele în altele, centimetru pătrat cu centimetru pătrat, sute de metri, în lung și-n lat, ca într-un război al morții cu lumina.

„Procurorii lucrează”

La intrarea din „Tăbăcarilor”, porțile mari, de tablă, sunt închise. În curte, mașini de Poliție și Pompieri; alte mașini, oameni. Mi se spune că nu pot intra: procurorii lucrează. „Cum să intrați, dacă procurorii lucrează? Nu vă dați seama?! Ce să căutăm noi acolo?! Mergeți prin față, dacă vreți să aprindeți lumânări!”, îmi spune un cetățean încântat de faptul că face parte dintre cei fără acces în hruba morții. Încerc să-l conving. „Nu insistați degeaba!, vine răspunsul sec. „Iar ați venit?! N-ați făcut destul rău, voi cu presa voastră de rahat?!” sunt apostrofat de un cetățean iscoditor, prin crăpătura porții, la mișcările de dincolo, din curtea interioară, înconjurată de același fel de clădiri.

Mă gândesc că zona, în întregul ei, e infestată de remarci și apucături comunistoide – secretomanie, fățărnicia „aflaților în treabă”, gata oricând să-i dea dreptate portarului, milițianului, vânzătorului, celui de care depinde, sau își închipuie că depinde, măcar și pentru o secundă, viața lui.

Pe Verzișori s-a arătat focul

Ocolesc clădirea îngrozitoare, ca o Hiroshima nepermisă, prin strada „Verzișori” – cum ne mai bat obrazul tot felul de coincidențe stranii.

Din strada „Verzișori” se văd pe peretele unei clădiri din ansamblul care a adăpostit „Clubul Colectiv”, între ferestrele zidite, câteva „pale” de funingine, tușate pe tencuiala spartă. Prin două găuri anină în bătaia vântului, tot mai rece, fire dintr-o veche instalație electrică. Par oblojite într-un manșon de smoală topită, împietrită în țurțuri negri. Alături, un burlan cu deschidere pătrată – terminalul unui sistem de aerisire -, pe unde incendiul mistuitor reușise, secunde sau minute, să-și arunce în exterior, limbile de foc.

În zeci de metri pătrați de zid, doar aceste breșe au făcut trecerea dintre imensul incinerator „Colectiv” și orașul de dincolo de moarte. „Înainte să înceapă focul, am fost la baie – acolo unde a ars o pritenă de-a mea. Nici acolo nu era vreo fereastră. Doar un sistem de aerisire, de doi lei, încerca să lase să intre puțin aer”, spunea una dintre tinerele aflate în club, în noaptea grozăviei. Și văd locul acela, ca un cub de beton, cuprins de flăcări, și niște copii scrijelind pereții cu unghiile…  

Pe trotuar, în josul acestei „instalații a mizeriei”, care creează imagini și stări mai puternice decât o ușă dată de perete, s-a topit lumina roșie a candelelor.

Femeia care stinge focul

În fața intrării principale spre curtea interioară a „complexului” Pionierul – se poate citi pe diverse bannere, obloane peste alte ferestre, că în incintă se desfășoară și alte activități, în condiții de securitate, Dumnezeu știe cât de bine puse la punct -, arde un covor de candele. Dincolo de imaginea infinit de cuminte și de curată, se aprinde în răstimpuri, la propriu, ca o amenințare, câte un grup de candele. Fumul negru se împrăștie rapid, mirosul acru îți intră în nas, ți se lipește de buze. Și se face noapte în tine, și auzi țipete, și vezi oameni care se rostogolesc peste luminile candelelor…

Le stinge o femei aprigă, țâșnind apa dintr-un PET îngălat. I s-au încleștat degetele descărnate pe gâtul sticlei. „Hai, gata, gata, gata!”, zice, și vâlvătaia piere odată cu incantația, iar ea pare că stă, cu tălpile goale, peste jăratecul candelelor arse.

Jandarmii pun lumina

Dacă vrei să așezi o lumânare, o candelă, o floare, ceva, cât de mic, în covorul acela de lumină, nu se mai poate. Zona este înconjurată cu panglici galbene, de protecție.

Jandarmii, ca niște preoți oficianți, te ajută să-ți aprinzi „luminile”, apoi le preiau, ca într-un ritual tăcut, se întorc mecanic, la o comandă neauzită, și merg către locul în care va fi depusă lumina ta. Singurii care mai au privilegiul să-și depună, cu mânuța lor, obolul neuitării sunt, desigur, politicienii, ambasadorii, personalitățile. Rockerii, tinerii, oamenii obișnuiți, nu mai au voie să manipuleze focuri – au dovedit că n-au căderea.

Într-un fel e frustrant; în alt fel e curios să vezi câtă ordine și disciplină s-a instaurat, dintr-odată, în cazul focurilor mici, depuse în fața unui crematoriu uman, ad-hoc, de potențialul căruia n-a interesat, pe nimeni, ani de zile.

Pentru că n-ai fi avut cum să treci, în mod normal, pe străzile pe care vi le-am denumit, și, remarcând aspectul lugubru al clădirilor, să-ți continui plimbarea liniștit, tu, primar al oricărui oraș și al oricărui sector, oricare administrator local, fiecare director în primărie, bucureștean cumsecade, locatar în blocurile dimprejur. N-ai cum! N-ai cum!    

Filozofii la lumânare

Și, ca să existe și grotesc, parte a adunării aflate pe malul cealălalt al mării de lumină, pâlpâind între iad și raiul omenescului remarcabil, s-a încins o păruială filozofică între apărătorii lui Dumnezeu și cei care „nu mai pot și nu mai au de ce să creadă”.

„Pentru că Dumnezeu vrea să ne adune la un loc”, spune un tânăr. „Și să ne dea dovezi că ne iubește”, îl completează celălalt. „În astfel de momente e bine să avem încredere în Dumnezeu, pentru că El ne dă puterea”.

„Hai, ne lași cu astea, frate! Ne-am săturat câți bani mănâncă BOR. Câte biserici costisitoare, și pentru ce?!”, îi răspunde, ferm, un tânăr cu barbă. „Așa este. Nici eu nu sunt de acord. Cu banii ăștia, mai bine făceam cultură și nu mai murea nimeni în mizeriile astea de cluburi!”, spune un altul. „Păi, vedeți dumneavoastră, aici e confuzia! Noi nu vorbim de BOR. În privința BOR, aveți dreptate! Noi vorbim de Dumnezeu, în relație directă…”, insistă tânărul care a deschis discuția.

„Domne, eu zic să lăsați filozofiile-astea, și să vă plângeți morții în liniște!”, se revoltă, cu decență, un domn în vârstă.

Aproape de scenă, o tânără plânge în hohote, îmbrățișată de una dintre prietenele sale. Aș vrea să o întreb dacă a pierdut, acolo, în noapte, pe cineva drag. Accept, însă, faptul că bătrânul a știut ce spune. Fiecare are dreptul să-și plângă morții în liniște.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK – MARIAN SULTĂNOIU