FOTO. Am petrecut un weekend cu Emil Cioran în Sibiu: „Cosesc iarbă și pun flori”

„Noaptea muzeelor la Sibiu” este traducerea unei imagini distorsionate. Orașul, el însuși, este muzeul – de istorie, de artă și arhitectură, de civilizație populară și tradiții; un muzeu al bunului simț, vivant, în contextul unei „lumi” tot mai stresate, mai violente și mai lipsite de percepția justă a valorilor universale.

O noapte, rătăcind conștient printre luminile Sibiului – „patinate” peste fațadele clădirilor împietrite, voalate de întunericul indecis, reflexia ei în mii de vitralii, străpunse de sulițele apelor ascuțite țâșnind, în răstimpuri, din „adâncurile” Pieței Mari, ori absorbite în veacuri trecute, plecate înapoi, înlăuntrul ceasurilor din turnuri -, face să devii, tu însuți, un exponat între altele, fiecare al timpului său, umblând laolaltă – umbre, pași, vieți, iubiri, lumini, secole.

Piața Mare

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Despre Piața Mare, documentele începutului de secol XV spun că ea ar fi fost „buricul” cetății – târg de cereale, loc de întâlnire, nucleu social, scenă a tuturor evenimentelor importante, cum ar fi, de pildă, adunările publice și execuțiile.

Vreme de peste 300 de ani, până către apusul secolului XVIII, Piața a avut de toate: un „Stâlp al infamiei” încoronat cu statuia de piatră a lui Roland; o „Cușcă pentru nebuni”, mai spusă și „Narrenhausel”, în care, ziua, erau expuși turbulenții de peste noapte, și „dezorganizatorii” ordinii publice; un „podium” al decapitărilor, în scândura căruia, găurită de cari, mustea sângele descăpățânaților, între care și comitele Johann Zabanius Sachs von Harteneck; și, evident, o fântână, ajunsă până la noi în diverse forme și ipostaze, prima sa atestare datând de pe la 1538. În bazinul din jur, femeile își spălau atunci rufele, iar din jgheaburi se adăpau animalele.

Pe „laturile” Pieței, decorul s-a schimbat și el, în trecerea secolelor, clădirile apărând și dipărând, ca într-un joc al „mașinistului primordial”. Astfel, pe la 1408 aflăm că Mathias Baldi „a cumpărat și reparat o casă de piatră în Piața Mare” – ea însăși întemeiată la 1366, odată cu finalizarea celei de-a treia centuri a fortificației orașului. Apoi, în 1411, „Mathia Tromenauer vinde o casă de piatră lui Nicolaus Jenkowitz” în aceeași zonă.

Case și Piețe

Revenind la prezent, Piața Mare este punctul de întânire a câtorva linii și monumente briliant de istorie și arhitectură. Între ele, Palatul Muzeu Brukenthal și Biserica romano-catolică. În spatele Palatului, o altă secție Brukenthal, în vecinătatea Primăriei – Muzeul de Istorie, organizat în Casa Altemberger; apoi, Muzeul de Istorie Naturală. În laturile Pieții și în vecinătăți, mereu alte „exponate” neprețuite – fosta Școală Elementară Catolică, limita către Piața Mică și accesul către aceasta (clădire datată la 1652); fostul Seminar Iezuit, actuala Casă Parohială romano-catolică, (datat 1739); Casa Albastră (sec XV), adresă la care a locuit Emil Sigerus și primarul Wilhelm von Hochmeister; Casa Hecht (sec XV), Casa Haller (sec XV – XVI), Casa Lutsch (sec XV); Turnul Sfatului; Piața Mică; Piața Albert Huet; Hotelul „Împăratul Romanilor”, Podul Minciunilor și câte altele.

Căderea în istorie

Dincolo de toate, lăsându-te „pradă” istoriei, moleșit în banca ta lăcuită, înfiptă în caldarâmul Pieții, trăiești un sentiment paradoxal, incomplet definit: un soi de rătacire, de întoarcere în timp, de dispersie imaginativă – poate o dedublare, o dislocare, o îndepărtare a ta de la tine însuți, de un „grup” de energii pasagere – să mai vadă și cei vechi cum ți se arată ție piața lor.

„E miezul nopții și nicio liniște nu ne tulbură agitația”, par să plescăie limbile ceasurilor fără timp. Piața Mare e plină; Piața Mică e plină; Toate piețele și toate străzile Centrului Istoric sunt pline și bântuite de oameni „de artă”, de noctambulii muzeelor, de furioșii culorilor.

Se înghesuie, pe la uși, sute de oameni din toată lumea, fulgeră blitz-uri, vorbesc tare, oftează de surpriză; unii abia se activează, alții se întorc, vlăguiți, din „Caravana Nopții Muzeelor” care i-a călăuzit, printre colecții orășenești, parohiale și sătești, de la Sibiu, la Avrig, apoi la Cârțișoara și la Nou Român, la Cârța și înapoi, în orașul-muzeu, unde rămăseseră de văzut Etnografia Universală, la „Franz Binder”, și Etnografia Săsească, la „Emil Sigerus”.

Inițiații, scăpații din vâltoarea culturii, cu mințile burdușite de curiozitățile lor împlinite, cu capul plin de opera maeștrilor, se descarcă artistic, apoi, în timp ce-și construiesc cearcănul de sare pe buza gulerului de bere rece, pe terasele pline ochi. Lumea s-a tolănit în scaune, ascunsă de umbra lunii și „clevetește” amintirile de peste zi în toate limbile pământului. Răcoarea se așterne, limpede, peste oraș.

Noaptea de cu ziuă a Muzeului ASTRA

Ca o polemică socială, din muzeul marilor clădiri ne-am refugiat, pe la prânzul de dinaintea nopții de pomină, în liniștea satului „veșnic”, născut la facerea lumii și călătorit prin vremuri, fără epoci și fără repere, până în Dumbrava Sibiului. Muzeul ASTRA, al Civilizației Populare Tradiționale, este un infinit de verde. Ici-colo, pe întinderea celor 97 de hectare ale sale, scapă prin frunzișul copacilor acoperișuri de case tradiționale, sclipesc ape, par să miște, în aburul depărtării, mori de tot felul: de apă, de vânt. Plouă în averse; scurte și mirositoare a lemn ud, adânc.

În case e invers – încăperile împrăștie parfum dens de lemn vechi, uscat, urcat în nări și coborât apoi, în cerul gurii, ca o părere de must de gutuie dulce. Intimitatea caselor vechi, din lemn ori din paiantă sau chirpici, cu grinzi grele, la vedere, băițuite cu nuc aproape negru, cu pereți albi ori bleu, cu lavițe și mobilier înflorat în culori pale, cu cergi și prosoape întinse pe pereți, cu sobe largi, de pământ, cu poduri înalte, încărcate cu fân, cu acoperișuri de șiță ori de țiglă veche, pe care s-a întins aburul verde al mușchiului sau cu paie, cu totul te cheamă la un somn adânc în liniștea timpului.

Luminile lui Cioran

Ploaia ne împinge într-o casă „văruită” proapsăt, în „mândră Mărie”, cu un acaret generos înaintea porții și cu o „dependință” în stânga curții, vizavi de casa cu scară înaltă.

Lângă ușa acaretului scrie pe o tăbliță argintie: „Teasc de boștină pentru extragerea cerii, Sebeșu de Jos, județul Sibiu”, iar pe gard, lângă poartă, „Gospodărie de boștinar-lumânărar, Sebeșul de Jos, județul Sibiu”.

Intrăm și ne uităm. Atelierul lumânărarului e o înșiruire de tehnici de prelucrare a cerii de albine întru realizarea a cel puțin patru-cinci tipuri de lumânări – „la metru”, prin încărcarea materialului pe o sfoară derulată între două roți mari, de lemn, una cu tambur; „carabine” cu două ori patru țevi, în care se „turnau” lumânări de diferite „calibre” și lungimi; dispozitiv de „îmbrăcare” a lumânărilor prin picurare și șlefuire.
Pe pereți, diverse obiecte de „specialitate”, vase, șei de cal, pinteni, curele, sfori. Lângă noi, un bărbat înalt, cărunt, îmbrăcat și el „asortat” cu o haină în ton, tot „mândră Mărie”, și cu o umbrelă multicoloră în mâini, retras într-o tăcere demnă.

„Sunteți stăpânul casei?”, îl întreb pe om, știind că îngrijitorii așa-numitelor sectoare (gospodării) din muzeu sunt  pensionari. „Într-un fel”, spune omul, dând imperceptibil din cap și mutând umbrela dintr-o mână în cealaltă. Intrăm în vorbă și bărbatul se lasă descusut, întrebat, mereu mai volubil. Ne povestește lucrarea, ne arată gospodăria, ne traduce culoarea. „Culoarea asta, bleu, e obișnuită în părțile noastre. Îi spune mândră Mărie!”. De ce? Nu știe, așa a pomenit. Poate pentru că Măria cea mândră a locurilor ar fi avut ochi albaștri.

Filosofia este că aici te definești cu locul, cu casa, cu „sectorul”, pare să spună omul nostru. Îți intră în sânge. „Tot ce vedeți în curte și în grădină e făcut de mine. Cosesc iarba, pun roșii, fasole, dar și flori. Prin toate astea trăiesc” spune el, iar. „Cum vă numiți?!”, îl întreb ca să știu împreună cu cine am schimbat ploaia rebelă pe lecția de lumânărit. „Poate ați auzit de unul Cioran. Emil Cioran. Apăi, eu sunt. Da” nu Cioran, Cioran. Însă, vezi mata, și pe mine tot Emil Cioran mă cheamă”, îmi spune bărbatul și zâmbește cu un amestec de mândrie și sfială.

Și, plecând de la lumânărar, am dat peste casa ferestrelor cu flori; ca un drum de la o lumină la alta în satul românesc. (Vezi foto – Galerie cu ferestre)

Tuturor le place jazz-ul

Indiferent ce a trăit orașul luminilor blânde, muzica de jazz a improvizat mereu, cuminte și discret. Sibiu Jazz Festival – 2013 a însoțit, ca un prieten profund și inefabil, arta muzeelor în luminile nopții sibiene.