FURIA. Cum se vede pacea cu Israelul de pe străzile Palestinei: „Este ca un șvaițer. Noi ne alegem cu găurile”

În bezna deșertului Iudeei, orbecăim de câteva ore la lumina lanternelor, grăbindu-ne să prindem răsăritul deasupra Mării Moarte. Maher, un tânăr palestinian, și prietenii săi beduini din triburile Al-Rashaydeh, ne ghidează grijuliu pe Drumul biblic al lui Avraam (Masar Ibrahim, în arabă), nu înainte de a ne ține un mic discurs despre lupta palestinienilor și despre cum nu vor ceda niciodată în fața „ocupației”, termenul folosit de aproape toți palestinienii pe care i-am întâlnit, în relație cu Israelul. Pasional, sigur pe el, educat, îl simt pe Maher furios, deși zâmbește tot timpul. „De ce ești așa de furios, Maher? Ți-ai pierdut vreun apropiat în luptă, ți-au arestat israelienii pe cineva drag?”, îl întreb. „Mie nu, dar știu oameni în jurul meu… Nu e vorba de furie, nu sunt furios. E vorba de nedreptate. Știi ce mă enervează de fapt? Că nu pot să merg în libertate, că sunt percheziționat peste tot, că de exemplu dacă vreau să vin la tine în România, trebuie să merg 12 ore până în Iordania ca să iau avionul de acolo, pentru că din Israel nu am voie”.

Nu par lucruri mari ce spune Maher, dar ele se adună de zeci de ani. Într-adevăr, unde dai, unde te-ntorci, în Ierusalim, pe șosele, la intrarea în orașele palestiniene, dai de filtrele de securitate ale armatei israeliene, care se pot închide oricând, blocând circulația. Și totuși, cum se leagă pacea cu lupta, îl întreb pe Maher? Nu știe, dar spune că nu e de acord cu violența. Tot ce știe e că palestinienii nu trebuie să se mai bazeze pe nimeni din exterior, care să negocieze în numele lor, pentru că până acum asta nu le-a adus nimic, ci să își câștige singuri libertatea. Prin luptă și prin pace, cumva în același timp. O ecuație despre care nimeni, de la oficiali la palestinieni de rând cu care am vorbit, nu a putut să îmi explice cum poate funcționa.

S-a crăpat de ziuă și sub deșertul Iudeei se cască Marea Moartă, la sute de metri sub noi, ca într-o imagine din satelit. Este unul dintre puținele locuri din care palestinienii o pot vedea, deși în baza negocierilor cu Israelul, ar avea dreptul la 45 de kilometri de coastă, spun ei. În rest nu au acces la Marea Moartă, pentru că ea se află în zona controlată exclusiv de Israel. În aceste zone, palestinienii intră doar cu permise speciale de muncă sau de sărbători. Iar permisele sunt puține. În rest, izolare totală.

„Presiunea crește, ura se acumulează, pentru că tinerii (elevi) își văd colegii percheziționați, ținuți în bătaia armei, umiliți. La controale îi dau jos din mașini, îi dezbracă, sub amenințarea armei. Și asta creează ura. Într-adevăr, sângele și crimele nu ne duc nicăieri, suntem prinși în această nebunie de ani de zile. Palestina trebuie să se adapteze unei singure politici: trăiește și lasă să trăiască. Dacă uciderile continuă, ura se va acumula din ce în ce mai mult. Este timpul să punem capăt acestei nebunii prin presiunea comunității internaționale. Este o oală în fierbere care dă pe afară. Când oamenii au spațiu, demnitate, pământ, se vor simți mai confortabil și se vor concentra pe construirea unui stat și vor renunța la ucideri și crime”, avea să ne explice câteva ore mai târziu, în Hebron, ministrul Educației Sabri Saidam, într-un perfect discurs de propagandă, plin de îndemnuri emoționante la pace și reconciliere, dar și de acuze lipsite de logică la adresa Israelului, în același timp.

Între ciocanul Israel și nicovala de acasă, Hamas

Palestina trăiește prinsă între ciocan și nicovală. Pe de o parte, în exterior negocierile cu Israelul au înghețat încă din 2014, iar cei doi lideri – președintele palestinian Mahmoud Abbas și premierul israelian „Bibi” Netanyahu – au ajuns în stadiul în care își lansează invitații ironice la discuții, dând vina unul pe celălalt că nu vor să se așeze la masă. Pe de altă parte, în interior Palestina șchioapătă, deși niciun oficial nu ar recunoaște-o în ruptul capului: Gaza, gestionată de Hamas, nu vrea să audă de președintele Abbas și de guvernul de la Ramallah și și-a luat soarta în propriile mâini, purtând din Gaza un război de gherilă cu Israelul. Negocierile politice între Fatah-ul lui Abbas și Hamas sunt și ele fără rezultat. Acestui blocaj i se adaugă presiunea străzii, a multor palestinieni: partidul moderat (în comparație cu mult mai radicalii Hamas) Fatah al lui Abbas ține cu greu lucrurile sub control, încercând să nu lase oala să dea în fiert, mai ales că legitimitatea lor politică este aspru contestată de public – alegerile locale nu au fost recunoscute de partidul rival Hamas, iar mandatul de președinte al lui Abbas a expirat de aproape 6 ani, fără a fi organizate noi alegeri, din cauza aceluiași conflict cu Hamas.

Liderii palestinieni din Fatah evită să vorbească despre ruptura internă cu Hamas și de alegerile care sunt amânate de ani de zile și care probabil ar înclina balanța în favoarea rivalilor.

„Negocierile sunt ținute de Fatah cu Hamas, guvernul îi reprezintă pe toți palestinienii. Sperăm ca negocierile dintre Fatah și Hamas să aibă succes și că putem să ne recâștigăm unitatea cu Gaza, pentru că nu putem avea Palestina fără Gaza. Ambele părți sunt angajate în negocieri. Cu Israelul, sperăm în inițiativa franceză”, îmi răspunde cu o eschivă prim-ministrul Rami Hamdallah, când îl întreb cum crede că ar putea Palestina să scape din acest clinci al negocierilor înghețate pe ambele fronturi – și extern, și acasă.

Un diplomat român din Palestina cunoaște prea bine acest discurs și zâmbește amar când i-l povestesc. „Lui Abbas și Fatah le este din ce în ce mai greu să țină lucrurile sub control. De doi ani aud același lucru de la ei, negociem, facem. Nu se schimbă absolut nimic, la ultimele negocieri din Qatar cu Hamasul nu au făcut niciun progres”, spune diplomatul român, recunoscând că Autoritatea Palestiniană are din ce în ce mai mari probleme să mențină situația la un statut moderat, pentru a nu asista la o a treia Intifadă (despre care unii zic că a început deja din 2015 și se bazează pe atacurile cu cuțite asupra israelienilor, de unde și numele de Intifada Cuțitelor).

Despre clinciul intern cu Hamas, care le subminează credibilitatea palestinienilor pe plan extern, inclusiv în negocierile cu Israelul, căruia îi convine să aibă un adversar vulnerabil în negocieri, evită să vorbească și Jamal Dajani, fost jurnalist și directorul de „comunicare strategică” a primului-ministru Hamdallah.

„Israel folosește orice ca pretext pentru a spune că nu au un partener de negociere. Hamas nu controla Gaza când au început negocierile, când au fost încheiate acordurile de la Oslo (în 1994 – n.r.), și ei tot nu au făcut nimic pentru a ajunge la un acord final de pace. Orice lucru din teren, din status-quo, nu ajută negocierile de pace. Marele elefant din cameră, pentru palestinieni, este ocupația israeliană, care ne afectează economia, resursele de apă, transporturile, relațiile cu Gaza, pentru că trebuie să trecem prin Israel, trebuie să călătorim prin alte țări. (Problema cu Hamas) Este o problemă palestiniană. Principalul lucru pentru Israel este să respecte ce au semnat”, îmi răsucește abil întrebarea Jamal Dajani, jurnalist școlit în SUA, unde a și lucrat mulți ani în presă.

Abbas: De ce pune un tânăr palestinian de nici 15 ani mâna pe cuțit?

Într-o atmosferă de securitate vecină cu paranoia, președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, ne primește în sediul președinției din Ramallah, în curtea căreia portretul său de câțiva metri este privit duios din distanță de către portretul legendarului lider palestinian Yasser Arafat, într-o rudimentară punere în scenă a binecuvântării.

„Dorim să avem două state și dacă israelienii acceptă acest lucru, o să putem să vorbim despre alte lucruri. Dacă Israelul se retrage din toate teritoriile, toate țările arabe care au acceptat această înțelegere vor avea relații normale cu Israelul. Conflictul politic trebuie să se oprească la religie, nu vrem să fie un conflict religios. Noi nu suntem împotriva evreilor. Dacă noi refuzăm credința evreilor, înseamnă că nu mai suntem musulmani„, spune președintele Abbas.

Președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas.

Bătrânul președinte (81 de ani), care recunoaște că trebuie să i se găsească un înlocuitor, dar susține că alegerile nu pot fi făcute din cauza Hamas (care nu mai recunoaște legitimitatea Autorității și lui Abbas), spune că Palestina este împotriva violenței și a organizațiilor teroriste (moment propice pentru a se lansa într-o tiradă împotriva Israelului, acuzându-l că a tratat luptători Al-Nusra din Siria în spitalele sale, deși lumea îi califică drept teroriști, ca parte a al Qaeda).

„Guvernul israelian trebuie să se întrebe de ce tinerii palestinieni care nu au nici măcar 15 ani iau un cuțit și înjunghie un soldat israelian. Pentru că vor să-i ia lucrurile sfinte. Și tânărul, și soldatul sau colonistul au pierdut orice speranță ca să fie pace. Bibi Netanyahu trebuie să înțeleagă că aceste lucruri nu se întâmplau acum 6 luni, nici acum 20 de ani. Nu aceasta este educația palestiniană, tinerii palestinieni sunt educați pentru rezistență pașnică. Nu este ceva organizat (atacurile cu cuțite), nu este impus de altcineva„, ne explică președintele Abbas, care recent făcuse valuri declarând că în urma unui control, la o școală palestiniană au fost găsite nu mai puțin de 70 de cuțite asupra copiilor care învățau acolo.

În ciuda contrelor cu Israel și cu Netanyahu, Abbas trebuie să joace un joc dublu: să pară rău în relația cu Israelul, pentru a nu părea slab în ochii palestinienilor, iar în același timp să pară moderat și dispus la compromis, pentru a nu-i îndepărta pe israelieni și pe occidentali. Acest joc nu funcționează mereu. „El vrea să câștige sprijinul poporului israelian și uită de palestinieni„, îmi spune un jurnalist palestinian, care lucrează într-o redacție online ce pune la respect orice publicație sau chiar televiziune de știri din România – cu 60 de jurnaliști care lucrează non-stop în trei ture.

Furia. Pietrele. Cum e desenată pacea pe pereții din tabăra Dheisheh

Despre pace și rezistență pașnică vorbește și Hamza, născut și crescut în tabăra de refugiați Dheisheh (sau Deheisha, cum îi zic mai simplu localnicii) din Betleem. Înalt și cu barba deja pe jumătate albită, Hamza are 28 de ani, dar îi dai mai degrabă spre 40. A trăit multe în acest cartier îngrămădit, în care pe 0,3 kilometri pătrați (1 kilometru pătrat conform altor estimări) se înghesuie cam 13.000 de oameni. Creată de ONU în 1949, după războiul dintre israelieni și arabi, tabăra care era formată inițial din corturi este acum o îngrămădire de blocuri micuțe și mizere, cam ca o frântură de Ferentari bucureștean. Până acum vreo 25-30 de ani, palestinienii nu aveau voie să iasă de aici, iar acum, când sunt liberi să iasă în Betleemul aflat sub controlul lor, spun că nu au unde se duce, locuințele nu cresc pe toate drumurile în Cisiordania.

Și totuși, pacea și non-violența despre care vorbește toată lumea aici, de la Abbas până jos, la lucrătorul social Hamza, este umbrită de frânturi de realitate furioase.

Aruncatul cu pietre, cea mai rudimentară formă de atac a militanților palestinieni împotriva soldaților sau civililor israelieni, îl simți înrădăcinat în joaca copiilor de pe ulițele strâmte, asfaltate de-a ghiotura, din tabăra Dheisheh sau de prin curțile sau clădirile pe jumătate neterminate din Betleem sau Hebron. Unii pitici aruncă atât de natural cu corcodușe sau cu pietricele în tine sau în autocarul cu care mergi, mimând furia și semnele victorioase de protest pe care le-au văzut probabil la rudele lor mai mari, încât nu poți să nu te gândești ce vor face peste câțiva ani, la protestele palestiniene care au ajuns să aibă loc regulat, în fiecare vineri, și unde mai mereu se lasă cu aruncat de pietre de-o parte și cu gaze lacrimogene, ba uneori și gloanțe de la israelieni, de cealaltă.

„Tabăra” Dheisheh, în Betleem. (Foto: Viorel Ilișoi).

O fetiță din Dheisheh, călare pe tricicleta ei roz, își cară muniția în coșulețul de pe ghidon: trei pietre. E inocentă, doar se joacă și ai putea spune că nici nu ar avea ce să care altceva între betoanele prăfuite din acest ghetou al Betleemului. Nu departe de ea, doi puștani ne petrec cu niște mici pocnitori galbene, pe care le lansează veseli dintr-o pungă. Au de unde se inspira. Pereții interiori ai centrului cultural Idbaa din vechea tabără de refugiați sunt pictați pe trei-patru etaje cu imagini ale protestelor palestiniene împotriva „ocupației”: femei aruncând cu bolovani, un puști aruncând un cocktail Molotov aprins, copii cu praștii armate cu pietre. Vremurile pe când rezistența nu era așa de pașnică, cum o vor acum oficialii palestinieni.

Prind un pliant în arabă, din care tot ce pot să înțeleg este „8 martie – Ziua internațională a Femeii” și „UPWC – Uniunea Comitetelor Femeilor Palestiniene”. În rest, imaginile vorbesc singure, dincolo de textul arăbesc: sunt copile mascate cu tradiționala keffiyeh în alb și negru a palestinienilor, dar și cu cea alb-roșie tradițională între vecinii și prietenii iordanieni, care aruncă cu pietre sau trag cu praștia. Pe fundal, flăcări, iar femeia în negru este o mamă care și-a pierdut băieții în lupta cu israelienii, îmi explică un bătrân palestinian.

Cum se leagă mesajul de pace și ziua de 8 martie cu imaginile de protest violent de pe pliantul acesta din Dheisheh? E simplu, îmi explică bătrânul: „o mamă care și-a pierdut copiii nu mai are ce sărbători de 8 martie, doar asta îi mai rămâne”. Pietrele, focul? Cum duc astea la pace? Restul se pierde în traducerea strâmbă pe care un palestinian care a studiat construcțiile pe la Craiova, în anii ”80, mi-o asigură de alături.

Pliant de 8 martie.

Furia. Coloniile. Hamdallah: În România, puteți să construiți o casă pe terenul altcuiva?

La nivel înalt, oficial, furia palestinienilor se resimte mai ales când vine vorba despre coloniile israeliene, ridicate și extinse abuziv în mijlocul sau lângă orașele palestiniene. Este unul dintre cele mai sensibile subiecte pentru ei, iar negocierea nu există pe acest punct: le vor stopate imediat, iar în eventualitatea unui acord de pace cu Israelul, le vor retrase cu tot cu coloniști, în Israel.

„Credem în soluția celor două state și în atingerea scopurilor noastre prin rezistența pașnică, non-violentă. Scopul nostru minim este să obținem un stat suveran, fără ocupație, cu capitala în Ierusalimul de Est. Viziunea soluției celor două state este însă pe cale să eșueze, iar cauza acestui lucru este faptul că israelienii își extind coloniile. Sperăm că această expansiune a coloniilor se va opri, ele sunt ilegale și ilegitime. Guvernul de dreapta al Israelului este unul dintre cele mai radicale guverne de dreapta pe care le-a avut Israelul. Acest guvern crede în expansiunea coloniilor, nu caută un acord pașnic cu noi„, explică premierul Rami Hamdallah, care își pune speranțele în „Inițiativa franceză”, o conferință internațională de pace care ar urma să aibă loc în vara acestui an și din care, prin brokerajul Franței, palestinienii speră să obțină un calendar de negociere și implementare a păcii cu Israelul, pentru anii următori.

„Noi căutăm dreptatea. Aceste colonii violează legile internaționale, care spun că nu poți să transferi oameni dintr-un loc în altul, spun că nu poți să confiști pământul altei țări sau să demolezi. Nimeni nu va spune că aceste colonii sunt legale, deci cum putem să facem un compromis? Sunt ilegale, sunt construite pe pământul nostru. Nimeni nu se așteaptă ca un lider palestinian să facă un compromis în această privință sau în privința Ierusalimului de Est. Israelul ar trebui să se retragă. Noi am recunoscut Israelul în 1994, dar niciodată nu vom recunoaște aceste colonii construite pe pământul nostru. Sunt ilegale și vă pot asigura că niciun lider palestinian nu va recunoaște ocupația„, mai explică premierul palestinian.

Prim-ministrul Rami Hamdallah și ministrul Turismului,Rula Maa”yaa.

Separat, consilierul său de comunicare, fostul jurnalist Jamal Dajani, îl susține: „Israelul creează fapte pe teren, apoi dau vina pe palestinieni – uite, voi ce faceți cu acești oameni? Este problema noastră sau a lor? La cum evoluează lucrurile, care este scopul final? Vom avea un sistem de apartheid. Dacă vrei să ai colonii israeliene pe teritoriile palestiniene și să le oferi toată protecția legală, dar apoi ocupi alți oameni, creezi drumuri pe care doar israelienii pot călători, atunci ai creat un sistem de apertheid. Întrebarea este: acesta este scopul pe care îl urmăresc israelienii?”.

Cineva din sală îl întreabă pe primul-ministru ce crede că este totuși de făcut cu aceste colonii și oamenii care trăiesc în ele (în jur de 700.000 în toată Cisiordania, conform guvernatorului din Hebron), dacă Palestina ar ajunge la un acord cu Israelul.

Rami Hamdallah ne ia pe ocolite: „Să presupunem că sunteți în România. Puteți să construiți o casă pe terenul altcuiva? Este ilegal să construiești pe terenul altcuiva, să transferi oameni pe alte pământuri. Aceste colonii trebuie să dispară. În 1979, Israel a făcut pacea cu Egiptul. Știți ce au făcut? Au demontat cea mai mare colonie din Sinai, pentru a atinge pacea. Dacă chiar vor un acord, ar trebui să dea înapoi pământul pe care noi îl cerem de ceva timp. Este un compromis. Ei trebuie să plece de pe aceste pământuri, să le dea înapoi proprietarilor, apoi ne putem reconcilia cu Israelul. Ce face acum Israelul este să ucidă viziunea soluției celor două state. Schimbă realitatea din teren”.

Șoseaua Hebronului, lângă Betleem.

„Nu putem accepta coloniști pe pământurile noastre. Vorbim de un nou fel de ocupație, prin intermediul coloniștilor. Și totuși vorbim despre procesul de pace, despre soluția celor două state, în timp ce pe teren e altă poveste, se întâmplă altceva”, spune și guvernatorul Hebronului, Kamel Hemeid.

Dincolo de coloniile israeliene, palestinienii au și alte motive de furie, după cum explică oficialii: controalele soldaților israelieni, punctele de control, lipsa de acces la resurse.

Centrul vechi al Hebronului. Deasupra locuiesc coloniștii israelienii care aruncă cu pietre și gunoaie pe arabii de sub ei.

„Guvernul și mass media israeliene vorbesc mereu de incitare. Vreau să vă întreb, când ați venit la Ramallah, ce ați văzut pe drum? Ați văzut soldați israelieni, puncte de control. Prezența lor aici este o incitare suficientă pentru oricine de aici, nu doar pentru tineri. Sunt teritorii ocupate de palestinieni, care ar trebui să se afle sub control palestinian, dar nu sunt. Sunt sub control israelian. Este ideea că guvernul palestinian nu face nimic în legătură cu aceste atacuri, dar și guvernul israelian ar trebui să facă ceva, și anume să se retragă, nu invers. Multe atacuri au loc în zona C, unde armata israeliană este în control, deci cum poți condamna guvernul palestinian pentru ceva ce nici nu au voie să controleze”, explică Jamal Dajani, șeful comunicării primului ministru.

Armata israeliană percheziționează un autovehicul palestinian, la punctul de control de lângă Betleem.

Doar în Hebron, oraș împărțit în două între israelieni și palestinieni, unde câteva sute de coloniști israelieni s-au stabilit chiar în inima orașului vechi, fiind izolați și apărați de armata israeliană, ne explică guvernatorul Hemeid, sunt 102 puncte de control, unde în ultimele luni au murit 61 de palestinieni.

Punctul de trecere dintre Betleem către Ierusalim. Palestinienii au voie doar cu permis de muncă sau religios, de rugăciune.

Un alt motiv de frustrare pentru palestinieni îl explică prim-ministrul Hamdallah: „În Cisiordania, vorbim despre 64% din resursele palestiniene care se află în zona C (cea controlată de armata israeliană), inclusiv petrol, minerale, apă. Nu putem să extragem aceste resurse. Avem (o parte din) Marea Moartă, dar nu avem acces la ea. Dacă am putea să ne accesăm resursele din zona C, am putea genera 3,5 miliarde de dolari pe an. De aceea vrem să ajungem la un acord politic, care nu e avantajos doar pentru palestinieni. Imaginați-vă că israelienii vor avea relații normale cu 57 de state arabe și musulmane (promisiune a Inițiativei de Pace Arabă, declanșată la Beirut în 2002, în schimbul recunoașterii Palestinei de către Israel – n.r.).

Furia. Dublul discurs. Israelul e mereu de vină

Oricât de justificate ar suna unele nemulțumiri palestiniene în discursurile oficiale, ele sunt deseori dublate de afirmații contondente față de Israel, unele exagerate, unele lipsite de logică, în niciun caz unele care să servească stabilirii unei relații de pace sau măcar propice negocierii cu Israelul.

Cel mai grăitor exemplu l-am trăit în Ramallah. Privind îndoit către mulțimea de blocuri albe și înalte, cu rezervoarele lor negre pentru apă, pe acoperiș (pentru că israelienii mai taie alimentarea cu curent și apă, uneori), un om de afaceri palestinian îmi zice deoparte: „Uite cum aruncăm banii degeaba. Blocurile astea sunt pe jumătate goale, nu vine nici dracu” să stea în ele. Uite mai încolo, ministerul de Externe, e ditamai clădirea care stă aproape goală, pentru că nu au pe cine să angajeze„.

Bucuros să aud în sfârșit un critic al modului în care Autoritatea Palestiniană irosește banii poporului, notez asiduu. Câteva ore mai târziu, în public, povestea se schimbă radical. Israelienii sunt de vină. Cum așa? „Blocurile acelea sunt construite în zona C, controlată de armata israeliană, normal că nu vine niciun arab din Ierusalim să stea aici. Costă vreo 60.000 de euro un apartament”, spune afaceristul. Păi, și nu voi, palestinienii, le-ați construit acolo, unde e vina Israelului pentru banii aruncați pe geam? Dintr-o proastă afacere imobiliară, de care se feresc până și palestinienii de rând, revenim din nou la „ocupație”, „apertheid”…

Ministrul Educației, Sadri Saidam, și-a presărat și el discursul echilibrat, în care recunoștea că vărsarea de sânge nu duce nicăieri, că este „o nebunie”, cu mici „bombițe”. Mai întâi, a lăsat să se întrevadă o voalată amenințare Israelului: „Israelul nu va fi mereu puternic, istoria a arătat că țările se schimbă și va veni o vreme în istorie când va fi slab. Și ar trebui să se gândească cum vor trăi copiii săi în perioada când Israelul va fi slab, în această parte de lume. Vom continua să luptăm împotriva ocupației, este dreptul nostru, nu plecăm nicăieri. Israelul are acum o abordare autoritară, în care puterea militară este factorul dominant față de palestinieni. Dar vor veni zile când Israelul va fi mai slab și va vedea că existența copiilor săi și continuarea coexistenței pot fi întemeiate doar pe politica trăiește și lasă să trăiască”.

Percheziție pe stradă, în Ierusalim.

În ciuda îndemnurilor la pace și la reconciliere cu Israelul, ministrul Saidam merge până acolo încât lansează enromități: „este multă propagandă. Sunt filme pe youtube care arată că israelienii pun cuțite în ghiozdanele copiilor noștri”. Apoi că „avem de-a face cu cuțite versus arme nucleare, arme chimice, Iron Dome. Israel este o super-putere, are arme împotriva unor oameni care se luptă pentru pământul lor”. Niciun cuvânt însă despre israelienii morți în urma atacurilor cu cuțite sau al rachetelor care zboară din Gaza.

În același spirit, Jamal Dajani de la Guvern consideră că atacurile cu cuțite asupra israelienilor „nici nu putem considera că toate sunt atacuri, nu avem destule informații”. Președintele Mahmoud Abbas se înfierbântă și el singur când acuză Israelul de adăpostirea „teroriștilor Al Nusra” din Siria în spitalele israeliene. De altfel, o tendință de a sensibiliza comunitatea internațională la situația Palestinei este acum invocarea amenințării terorismului islamic: dacă nu se rezolvă lucrurile aici, să nu vă mire dacă ne trezim cu Daesh sau Al Nusra prin această zonă, par să sugereze oficialii palestinieni din Fatah (uitând să menționeze de vechea amenințare Hamas).

Religia. Patriarhul Ierusalimului: „De ce vrea toată lumea să fie în Ierusalim?”

Obsesie deopotrivă a israelienilor și palestinienilor, care își vor ambii capitala acolo, Ierusalimul este un amestec amețitor de religii, rase, etnii și stiluri de viață. Toate par să trăiască în liniște una lângă alta, poate și pentru că orașul este înțesat de armata și poliția israeliană și de filtrele lor.

De ce vrea toată lumea aici și de ce pacea între palestinieni și israelieni este atât de greu de atins? Întreaga ecuație privind teritoriile și crimele, istoria și acordurile, este învăluită în religie, ne amintește Teofil al III-lea, Patriarhul ortodox al Ierusalimului.

„Acest loc este unic. Ce nu înțeleg oamenii de stat, diplomații și politicienii este… Vin aici și întreabă multe lucruri, vor să înțeleagă de ce există această problemă și nicio soluție. Oamenii aceștia, deși sunt învățați, pierd din vedere un lucru: nu știu ce înseamnă istoria sacră. Este istoria care este conectată la acest pământ. Este istoria care a început la Muntele Sinai, cu profetul Moise, apoi cu Betleem, locul nașterii lui Iisus Hristos, apoi crucificarea și ridicarea sa aici în Ierusalim. Ei nu înțeleg aceste lucruri, de aceea nu pot pricepe că atmosfera de aici este teocratică. Desigur, toată lumea va nega la finalul zilei că disputa este de fapt una religioasă. Nu vor să recunoască. Dar dacă îi întrebi pe evrei, pe creștini, pe palestinieni – de ce sunteți aici, de ce vrea toată lumea să fie în Ierusalim, ce găsiți în Ierusalim? Nu vă dă sprijin financiar, petrol sau mai știu eu ce. Este un scop religios pentru care toată lumea se află aici și de aceea în procesul de pace reușesc să încheie unele înțelegeri, dar se blochează când ajung la Ierusalim. Se blochează la Muntele Templului pentru evrei, la moscheea Al Aqsa pentru musulmani și la Biserica Sfântului Mormânt, pentru creștini„.

Pentru a fi aici, spune un ghid, unii israelieni sunt gata să plătească și 150.000 de dolari pentru un loc de veci, lângă vechea cetate a Ierusalimului.